Citeste online "Din periodice"de Ion Barbu

Citeste online cartea "Din periodice" scrisa de Ion Barbu

Din periodice

de Ion Barbu

Cuprins

1. Elan
2. Lava
3. Copacul
4. Banchizele
5. Panteism
6. Arca
7. Munţii
8. Pentru marile Eleusinii
9. Peisagiu retrospectiv
10. Fulgii
11. Luntrea
12. Cînd va veni declinul
13. Rîul
14. Umanizare
15. Convertire
16. Ultimul centaur
17. Gest
18. Selim
19. Protocol al unui club Matei Caragiale
20. Bălcescu trăind

Elan

Sunt numai o verigă din marea îndoire,

Fragilă, unitatea mi-e pieritoare; dar

Un roi de existenţe din moartea mea răsar,

Şi-adevăratul nume ce port e: Unduire.

Deci, arcuit sub timpuri, desfăşur lung ţesut

De la plăpînda iarbă la fruntea gînditoare,

Şi blondul şir de forme, urcînd din soare-n soare,

În largul vieţii revarsă un trecut.

Din călătoarea undă, din apele eterne,

Îmi însuşesc vestmîntul acelor care mor,

Şi înnoit şi ager alerg – subtil fior –

Prin săli orgolioase ori umede caverne…

Şi astfel, în pămînturi croindu-mi vaste porţi

Spre ritmuri necuprinse de minte vreodată,

Aduc Înaltei Cumpeni povara mea, bogată

De-atîtea existenţe şi tot atîtea morţi.

Lava

Te-nnăbuşai în pîcla încinsei atmosfere,

O, tu, noian de lavă ce-aveai să fii pămîntul!

Făptura nu sunase din trîmbiţi de cratere,

Nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvîntul…

Ce surdă clocotire, ce-nceată aşteptare

Sub aburii roşiatici, sub aburii de fier,

Cînd înspre noi tărîmuri voiai o revărsare,

Cînd, oprimat de umbră, tu presimţeai un cer!

Dar se desprinse vălul, şi-o boltă-ndepărtată

Din zîmbetu-i albastru desfăşură spre tine;

O clipă-a fost… şi totuşi, sclipirea ei curată

Te-a înfrăţit de-a pururi cu sferele senine.

De-atunci, spre-o altă lume fluida-ţi formă tinde,

Cu slava-ntrevăzută un dor fără de saţiu

Ar vrea să te-mpreune… şi ca s-o poţi cuprinde,

Tentacule lichide îţi adînceşti în spaţiu.

Copacul

Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină

A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea

Să sfarme zenitul, şi,-nnebunit, să bea,

Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.

Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea

De nouri nu-i goneşte imagina senină;

De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,

Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea…

Dar cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară

În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară

Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat,

Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie

Cu tot ce-l limitează şi-l leagă împăcat,

În toamna lui, copacul se-nclină către glie.

Banchizele

Din aspra contpire a gerului polar

Cu verzi şi stătătoare pustietăţi lichide,

Sinteze transparente de străluciri avide

Zbucnesc din somnorosul noian originar.

Mereu rătăcitoare, substratul lor închide

Tot darul unui soare roşiatec şi avar,

Apoi, de-a lungul nopţii, tot aurul stelar

Şi toată înflorirea reflexelor fluide.

Iar cînd, tîrziu, prin trude-ndelungi şi fir cu fir

Au strîns în năvi de gheaţă un fabulos Ofir,

Iluminate, pline de spornica lor muncă,

Pornesc să-şi întrunească ascunsele comori,

Şi peste mări de umbră şi linişte aruncă

Efluviile unor neprihănite zori.

Panteism

Vom merge spre fierbintea, frenetica viaţă,

Spre sînul ei puternic, cioplit în dur bazalt,

Uitat să fie visul şi zborul lui înalt,

Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă!

Vom coborî spre calda, impudica Cybelă,

Pe care flori de fildeş ori umed putregai

Îşi înfrăţesc de-a valma teluricul lor trai,

Şi-i vom cuprinde coapsa fecundă, de femelă.

Smulgîndu-ne din cercul puterilor latente,

Vieţii universale, adînci, ne vom reda;

Iar nervii noştri, hidră cu mii de guri, vor bea

Interioara-i mare de flăcări violente.

Şi peste tot, în trupuri, în roci fierbinţi – orgie

De ritmuri vii, de lavă, de freamăt infinit,

Cutremurînd vertebre de silex ori granit,

Va hohoti, imensă, Vitala Histerie…

Arca

În turburatu-mi suflet am construit o arcă

- Informă nălucire de biblic corăbier -,

Şi turme-ntregi de gînduri pe puntea ei se-mbarcă,

Noroade-ntregi, plecate puternicului cer.

E vremea să se-abată mînia lui! O ploaia

De stropi rigizi întinde zăbrele de oţel.

Corabia aleargă… în negura greoaie,

Corabia se-nclină, şi-aleargă fără ţel…

Şi cel din urmă creştet de munte se cufundă…

- Spre care ţărm, Stăpîne, spre care Ararat

Din bruma depărtării mă poartă-adînca undă?

S-a coborît pe ape linţoiu-ntunecat.

Aud cum se destramă un suflet undeva,

Departe, în a ploii acidă melopee…

E noapte-n larg… Iar arca te aşteaptă, Jehova,

Pe mările din suflet să fereci curcubee.

Munţii

Posomorîta lor înlănţuire

Nu e decît un spasm încremenit –

Supremă încordare de granit,

Rămasă dintr-o altă întocmire.

Demult, cînd dorul lor nebiruit

Îi logodi cu vasta strălucire,

Un braţ semeţ au repezit spre fire…

Dar gheaţa înălţimii l-a-mpietrit.

Şi-n vremea ce c-un gest de renunţare

Atîtea stînci expiră-n vijelie,

Şuvoiul apei neîncăpătoare,

- Şerpuitoare formă veşnic vie –

Prin necuprinsa zărilor cîmpie

Se-ndreaptă către mări odihnitoare…

Pentru marile Eleusinii

Cînd calda strălucire a lunilor toride

Va prinde să decline, cînd soare potolit

Spre golfuri de-ntuneric va luneca trudit,

Îşi va rosti chemarea din nou Eumolpide…

La vorba lui, pătrunsă de-un tăinuit fior,

Tu vei ghici durerea Zeiţei pămîntene

Şi plînsetul Fecioarei, ce cîmpuri leteene

I-e dat mult timp să ude în roua ochilor.

Şi-n toamna somptuoasă de purpură şi nacru,

În toamna unde seara încheagă tonuri vii,

Prin surda picurare a orelor tîrzii

Îţi vei purta tristeţea, încet, pe Drumul Sacru.

Nocturne bolţi vor ninge din slăvi misterul lor,

Ţi s-o răsfrînge-n suflet tăria-ngîndurată,

Iar sfînta ta durere va trece legănată,

În ritmuri largi şi grave, de corul sferelor.

Pe Calichor, în templul încins de roci calcare,

Acolo te aşteaptă, cucernic, dorul meu:

Acolo vei ajunge în Marea Noapte, greu

De gînduri, de nelinişti, de-adîncă-nduioşare.

Mă vei urma… Cuvîntul va depăna domol

Povestea fără nume a nunţii subterane;

Uimit, îi vei cuprinde supremele arcane

Din culmi nebănuite şi limpezi, de simbol.

Iar cînd, topit în apa adîncilor mistere,

Zeiţei chtoniene întreg te vei fi dat,

Cu mîini îngemănate şi gînd cutremurat

Îţi voi aduce iarba culeasă în tăcere…

Peisagiu retrospectiv

I

O, desfrunzirile din urmă!

Te uită, vastele păduri

Stau veştede sub greaua turmă

De nori haotici şi obscuri.

Te uită, soli ai crustei albe

Ce-o să se-aşeze de pe-acum,

În dantelări de fine salbe,

Pe tufă umedă, pe drum.

Un cinic puf au nins scaieţii…

Şi totuşi, iată-mă venit

În faţa toamnei şi-a tristeţii

Cu gîndul iarăşi ispitit,

De-avîntul surd care destinde

Tot mai departe largu-i zbor

Deasupra zărilor murinde,

A sumbrei văi, a tuturor.

II

De-a lungul tristelor răzoare

Pe care vîntul grămădi

Atîtea crengi rătăcitoare,

Mîngîietoare vei veni?

Din glasul toamnei vei renaşte

Iubirii mele, vis fugar,

Şi însetatul va cunoaşte

Beţia vinului tău rar?

Vei fi atunci izbăvitoarea?

Deşi umbrit de-un mort trecut,

Îmi vei aduce totuşi floarea

Neprihănitului sărut?

Şi-n pacea-ntinderii, cuvîntul

Pe-atîtea buze bănuit,

Dar iar intrat în noapte, sfîntul

Cuvînt, va fi, va fi rostit?

III

Miraj fluid, formă fugară,

Străbate surele poteci

Şerpuitoare şi coboară

În toamna vînturilor reci.

Dorinţa mea îţi va aprinde

Ardori ce nu se pot grăi,

Şi-n ciuda umbrei ce se-ntinde

Ne vom iubi, ne vom iubi,

Pînă cînd anii vor aşterne,

În colb mărunt, argintul lor;

Pînă cînd, greu de ierni eterne,

Slăvitul prinţ al orelor

Va obosi să mai adaste

Ivirea ultimilor sloi,

Şi bolta nopţii sale vaste

Va-ncovoia şi peste noi.

Fulgii

Cad fulgii şovăielnici în stoluri fără număr

Din nevăzute urne ei cad pe albul umăr

Al dealurilor prinse de-o crustă argintie.

Oştiri de nori aleargă…

- Ce surdă simpatie,

Nori turburi, nori metalici, spre voi întins mă poartă?

Aţi prefăcut în domuri de-argint natura moartă

Şi-aţi pus în peisagiu un nou fior de viaţă,

Voi, blocuri mohorîte, convoi de-obscură ceaţă!…

Tot plumbul meu din suflet, o, forme călătoare,

Ca voi să se topească în gînduri de ninsoare,

Căci, iată, vine vremea cînd – albe, împietrite –

Pe gînd descăleca-vor zăpezi neprihănite…

Cad fulgii şovăielnici, aşa cum în poveste

Cad stropi de piatră scumpă, uşor şi leneş, peste

Un strălucit războinic, cuprins de-o vraje-adîncă.

- Asemenea cîmpiei, sub cerul vînăt încă,

Ţinuturi ale minţii, lăsaţi să vă-mpresoare,

Lăsaţi să cadă-ntr-una din neaua altui soare,

Ce veşnic braţul ritmic al timpului aruncă…

Cad flori de-argint, de spumă pe lunca-n sărbătoare,

Şi vînturi potolite întinsurile-alintă,

Şi fluturi albi s-adună în pîlcuri orbitoare,

- O, suflete, ca lunca te-mbracă-n hiacintă…

Luntrea

Teorbele sonore şi cîntecele toate

Au adormit în burgul tîrziei noastre nunţi;

Şi în stăruitorul declin, chiar tu renunţi

Să întîrzii pe culmea posomorîtă. Poate

El doar să mai rămînă… el, somptuosul crin

Al formei care urcă şi se desprinde, parcă,

De malul apei, unde tot gîndul tău se-mbarcă

Îndurerat, nesigur şi silnic Lohengrin…

Sfielnic gînd, tu nu vezi cum luntrea frămîntată

Şi lebăda grăbită spre sfintele păduri

Vor să-mplineşti porunca? Dar încă nu te-nduri

Să laşi ţinutul veşted al nunţii de-altădată!

Zoreşte, iar pe faldul uşor de hiacint

Îmbracă-ntîia armura, şi vechea ta mîndrie

Se-nalţă spre uitatul regat, ce te îmbie

Statura ta turnată în luminos argint.

Vei trece… Marii codri fremătători de plîngeri,

Înfioraţi de cîte-un romantic hallali,

Îşi vor bolti frunzişul; o clipă vor cocli

Şi coif, şi scut în jocul virilelor răsfrîngeri;

Zori neasemuite, apusuri de castele

Aprinse, sub metalul curat s-or oglindi,

Iar străvezia noapte va creşte şi rodi

Prin apele armurii răsade-ntregi de stele;

Fugarnic sfînt, tu lasă ca fluviul să te poate…

Dar dincolo de luntrea îngustă nu privi,

Căci apa-ţi va trimite şi va întipări,

Întunecată, faţa iubirii voastre moarte!

Cînd va veni declinul

Cu mîini învineţite de umblet lung prin ger

Voi reintra în mine cînd va veni declinul;

Voi coborî să caut, pierdută-ntr-un ungher,

Firida unde arde c-un foc nestins Divinul.

Şi flăcării voi spune: “Fior al caldei firi,

Joc viu ori şovăielnic de galbenă maramă,

Vibrare necurmată, zigzag de pîlpîiri,

Uşoară şi fierbinte văpaie, te destramă;

Redă nemărginirii fugarul tău mister…

Mereu mai străvezie, mereu mai necuprinsă,

Prin sure şi înalte pustiuri de eter

Desfăşură pe hăuri o horbotă aprinsă.

Deasupra ta, deasupra haoticului drum,

Cupolele nocturne te-or strejui hieratic;

Iar tu vei fi parfumul lunecător, de-acum,

Pe-a lumilor întinsă tipsie de jeratic.

Curînd, sub faldul umbrei nu vei mai desluşi

Nici recea Astartee, nici încruntata Gee…

Doar spuza sidefată în depărtare, şi

În preajmă – goana unor năluci opiacee.

Vulturi de flăcări, aştrii spre tine s-or purta.

Vîslirii lor solemne deschide-atunci ferestre

Şi bea din plin vîrtejul stîrnit în preajma ta

Cum altădată boarea pădurilor terestre.

Respiră, creşti mai vastă… în plasma unde doar

O singură năvală de năzuinţi se-aprinde,

Asemeni unei mare şi lacom protozoar,

Înmugurindu-ţi braţe, în noapte le întinde.

Al tău, al tău, cuprinsul întregului dintîi,

Din negura-Andromedii la sorii din Centaur,

Stăpînitoare, soarbe tot cerul, şi rămîi

Prin marea de funingini năvodul plin cu aur.

Rîul

Din culmea unde, mai presus de nor,

Doar gheaţa îşi sculptează diamantul,

Te prăvăleai, gigantic clocotitor,

Cît zarea-ntins, haotic ca neantul.

În jurul tău, frînturi de stîncă, lut,

Cadavre ale florei uriaşe,

Monumentau un nenturnat trecut…

Şi nicăieri, în goana pătimaşe,

Reflux liniştit nu locuia

Cu lumea lui năvalnicele ape…

Dar anii au trecut… Din matca ta,

Prea strîmtă-atunci, ai dispărut aproape.

Oglindă călătoare, cer mobil,

Te-ai încadrat întro uşoară spumă

Şi-ţi porţi acum cristalul tău steril

Spre-a mărilor îndepărtată brumă.

Dar murmurul, acord eternizat,

Neîncetat mărirea ta o plînge;

Şi-ntregul tău trecut, pietrificat,

În unda potolită se răsfrînge.

Umanizare

Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gîndire;

Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit,

De noi răsfrîngeri dornic, dar nici o oglindire

În stinsele-i cristale ce-ascunzi nu mi-a vorbit;

Am părăsit în urmă grandoarea ta polară

Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pămînt de miazăzi,

Şi sub un pîlc de arbori stufoşi, în fapt de seară,

Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Sub acel pîlc de arbori sălbateci, în amurg

Mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie,

Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,

Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!

Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,

Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,

Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit

Se revărsa divinul în luturi pieritoare.

O, cum întregul suflet al meu ar fi voit

Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,

Să spintece văzduhul şi – larg şi înmiit –

Să simtă că vibrează în lumi nenumărate…

Şi-n acel fapt de seară, uitîndu-mă spre Nord,

În ceasul cînd penumbra la orizon descreşte,

Iar seara întîrzie un somnolent acord,

Mi s-a părut că domul de gheaţă se topeşte.

Convertire

Unei femei din Nord

Prin ce-nnodate drumuri, pornind, la ce răscruce

Începe noaptea noastră să curgă, nu mai ştiu.

Văd doar la geamuri fuga trăsurii ce ne duce

C-un sac de somn pe capră – ghebosul.

În limba ţării tale mă necăjeam a spune

Că eşti supremul bine, înaltul meu regat,

Că nu cuprinde altă dulceaţă şi minune

Oraşul zmeu, oraşul ţestos şi ferecat.

Cu ochi în jumătate, ce vor să spună “Hai!”,

Priveai la omul oacheş venit din Valahai.

Cu ochi pe jumătate, căci nu ţineai să-l măsuri,

Întîia mea cucoană de voaluri şi mătăsuri!

Pe crengi de vis, doi umezi de muguri, ochii tăi,

Se deschideau în floare; cînd lampe din odăi

Burau lumină scumpă la geamul de trăsură,

Cu foarte mare frică te-am sărutat pe gură.

Şi te-am rugat cu ciudă, de mila mea plîngînd,

Să uiţi de stîngăcia băiatului ce sînt.

Că eu visez… cum pruncul flămînd la sîn, la maică,

De carnea ta curată şi albă de nemţoaică.

Mai rară ca răcoarea în luna lui Cuptor,

Mi-ai lunecat în braţe, ai desfăcut fuior

Tot părul ca un galben, întins eter de miere…

Şi m-ai făcut c-un lucru de preţ mai ştiutor:

Că două sînt, nu una, femeie şi muiere.

Ultimul centaur

… Din Soarele îmbrăţişat de Nour…

În ziua din urmă zori, din loc în loc,

Năuc… Dar mai spre seară desfăşură deodată

Pe asfinţitul verde, cu lespedea mîncată,

Regescul vas de gînduri crescut în dobitoc.

Tăriile topiră nepotrivitul bloc…

Tîrziu, spre geruri albe, o carne înnorată

Porni în melc de abur, pe cînd, dezgărdinată,

Se lămurea din noapte o inimă de foc.

Statornic gîde, Umbra – mîner masiv şi dîre –

Căzu peste jeratec cu grelele satîre,

Şi luminosul bulgăr îl despică, felii.

Pămîntul aţipeşte. Răzleţ, nici un centaur,

Dar de nestinsul ropot al clarei herghelii

În zăcăminte sună filoanele-i de aur.

Gest

Toiagul vechi, pe care l-a ciuruit, l-a ros

Şi cariul, şi custurea, ţi-l trec de-acum. Ca mine

Vei ispiti la rîndu-ţi temutele destine,

Urcînd şi tu sub cerul de fier şi chinoros.

Te-aşteaptă mohorîrea pustiului pietros!

Nu şovăi, străbate-o; iar cînd – diamantine –

Pădurile de gheţuri se vor ivi pe cline,

Încrezător azvîrlă ciomagul de prisos;

Din povîrniş, în steiuri, din stînci, în văgăune

Izbit de lespezi, ciotul va face să răsune

Cu lung şi mare vuiet tot hăul de granit,

Dar sus, sub îngînata lumină-abia născîndă,

Lăsînd să scape rîsul din pieptul rău sporit,

Acopere căderea cu hohot de izbîndă.

Selim

El a venit cînd, singur şi mic, în pragul uşii

Îmi răcoream la vîntul de-amurg obrazul-jar,

Cînd – ghindă cafenie – picau jos cărăbuşii,

Cînd era zarea frunză uscată de stejar.

Cu ţîţe tăvălite-n funinginea din slavă,

Tot mai aproape norii – ei mă-nţărcau întîi;

În somn plîngeam să-mi şteargă priveliştea hîrlavă

Şi piroteam pe prispă cu pragul căpătîi.

Dar feţe mai lăţoase, mai cornorate, turmă

Năşteau sub ţarc de gene şi se prindeau în şir

La hora dezmăţată a spaimei, ce se curmă

Tîrziu, cînd mîini de lună presară tibişir…

Şi haimana, şi pururi încăierat cu vîntul:

Din tîrg, în mahalale: din Schei, în vreun cătun,

Un strigăt de-nserare îşi trăgăna cuvîntul

Ca o manea de moale, şi larg: “Hai, bragă bun”.

Hazliu şi larg, ca turul ce-l vîntură şalvarii,

Aşa sporea un strigăt. Şi iacă: ochi gălbui

Printre uluci, în umbră, rotiră icusarii.

(Amestecul şi aspru, şi blînd, din ochii lui!)

Săgeţile zvîcneau în puf de rugă.

Să nu urmez chemării adînci aş fi putut?

La namila din poartă m-am năpustit în fugă,

Obrajii să mi-i sprijin pe palmele de lut.

- Giugiuc, mi-am zis, iar ochii priviră mai cruciş.

De mult n-a fost la turcul atît aliş-veliş…

Zi darnică, de lapte şi miere, aferim!

Hai, ia ce vrei din coşul lui Haivada Selim.

Şi trase mucavaua panereului turtit…

Ca sculele-n sipeturi, aşa mi-aţi răsărit,

Alviţe rumenite, minuni de acadele

Sticloase – numai tremur, văpăi şi ape, ca

Ocheanele de limpezi, de mici, la fel de grele…

O rază prăfuită prin toate furnica.

Şi dîrdîind sub brumă şi colţii de migdale,

Rahatul părea urmă de-ngheţ după topit.

Un candel cît o nucă, prin perne de halvale,

Dormea-n trandafiriul lui şters şi aburit.

(Răsfrîngeri vechi… Cuvîntul nencăpător nu poate

Să zică iazul verde ce-mi tremuraţi şi-acum…

Bietul turc legat de biete cleştare…) Dintre toate,

El candelul mi-alese, apoi, adus a drum,

Porni mînat de seară şi înghiţit de cale,

Tîrînd opinca-ntoarsă şi creaţă, fără spor,

Cădelniţînd din coşul cu dulci zaharicale,

Din doniţa-nflorită lovită de picior…

Acolo… noapte, uliţi şi vaguri suburbane

Topiră pe-ndelete năluca lui Selim.

În candel, pînza lunii se răsuci – turbane –

Şi-o stea ilic de umbră cusu cu ibrişim.

Protocol

al unui club Matei Caragiale

Preşedinte de onoare Al. Rosetti

“Vis al galeşei Floride şi-al ostroavelor Antile”,

Orchidee! nu eşti însăşi arta marelui Matei,

Cu a selbelor cădere în corole şi mantile

Sau cu Anzii albi în funduri ca o moarte de Protei?

Neajunsă, precum lancea unor iaduri vegetale,

Sub sărutul muştei Mima somptuos ca un manşon,

Locuieşte cetluită somnurile-i seminale

În o rouă de poleiuri: Raşelica Nachmansohn.

O! vegheat din jilţul Naibei al Pămînturilor Nalte,

De atlaz tulip în creştet încheiat cu cap de mort,

“Mult” poesc, cioplirea unei rare şi pierdute dalte,

Paşadia îşi despoaie înnoptat semeţu-i port.

O! scuipat de înverzita tuse a spumelor putride,

Cocoţat pe naufragii, nefiresc ca într-un ochean,

Împuind cămara nopţii cu oracole stupide

Gore freamătă-n jiletcă de rîios batracian.

Cîntec, lebădă străpunsă, sol a harfelor eline,

Strămutat pe mîndre prapuri de năierii tăi vikingi

Pînă adînc în moleşala quintelor manueline,

Alter ego, o! Pantazi, ce atlanticele învingi,

Liniştit rapsod al stelei ninsă în umbra străvezie,

Răsunînd ca din legendă, ca din pînzele dintîi,

Liric pur! Închipuirea te petrece în vecie

Drept la racla ta de ape cu atolii căpătîi.

*

“Vis al galeşei Floride şi-al ostroavelor Antile”,

Cupă limpede! eşti numai arta marelui Matei.

Inima rămîne această moartă, între reci feştile

Fumegînd pe Curtea Veche, la pangar, într-un bordei,

Nu străina frumuseţe, bunul plac şi veresia,

Însă schimnica împăcată şi făcliile ce ard!

Trupul scade sub velinţe, sufletul e în Rusia,

La un orb mormînt de raze, prins în Cavalerul Guard.

- Ce închide orchideea, ce ne sunt acele Indii

Mările creole unde bîntuia piratul Kidd?

Consimţind o plecăciune insulelor biacintii,

Cartea Crailor la fila cea mai turbure o deschid:

Acolò, ca de cutremur saltă slova mateină

Sub lucrarea Corcoduşei, aspra floare de maidan.

În vis mut gabrovenimea cumpăneşte în ruină,

Zveltă, surla Judecăţii lasă o umbră pe cadran.

*

- Dreaptă pravilă, dar zumzet de vestiri răsăritene,

Fiinţa noastră se clădeşte cu scriptura ta, Matei!

Prim şi ultim Caragiali, ca o holdă de antene

Te alegem viu din vîntul despletitelor idei.

Iată, arsă în aur roşu şi în a smalţului rigoare

Slava netedă şi rară, stricta glorie, o ţii.

Neamurile iau aminte. Şi pe Crai va să coboare

Greu, cordonul Sfintei Ana al măreţei-împărăţii.

Bălcescu trăind

lui Al. Rosetti

Leagăn amar, săracii mei Bălceşti!

Lut simplu, smălţuit ca şi o cană,

Pe Topolog culcat nu mai boceşti

Azi inima dintîi republicană.

A lui! Căci athanasic au sunat

Mii surle. Lespezi cască. Sar sigilii.

Şi peste un făcut, absurd regat

Un palid oaspe calcă, din Sicilii.

O, frate cărvunar, întreg trăieşti!

Din moarte ai păstrat doar străvezimea,

Ci din amurgul pajerii crăieşti

Cîrteşte-ntunecat burtăverzimea.

Ai multursuzei tagme, gianabeţi

Cu oftica-nţeleşi şi cu exilul,

Un veac avar te vrură sub peceţi,

Şi zveltei libertăţi suciră trilul.

Ce-nseamnă! Astăzi piatră eşti, din unghi,

Republicii Române Populare,

Adeveritul mare, singur trunchi:

Bălcescu, început de calendare.

Cuvinte cheie: Biblioteca online, Biblioteca virtuala, Carti online, Carti virtuale, Citeste online, Pdf, Word, Descarca, Download carti, carti electronice,