Citeste online "Din periodice"de Ion Barbu

Citeste online cartea "Din periodice" scrisa de Ion Barbu



Din periodice

de Ion Barbu


Cuprins


  1. Elan
  2. Lava
  3. Copacul
  4. Banchizele
  5. Panteism
  6. Arca
  7. Munţii
  8. Pentru marile Eleusinii
  9. Peisagiu retrospectiv
  10. Fulgii
  11. Luntrea
  12. Cînd va veni declinul
  13. Rîul
  14. Umanizare
  15. Convertire
  16. Ultimul centaur
  17. Gest
  18. Selim
  19. Protocol al unui club Matei Caragiale
  20. Bălcescu trăind


Elan


Sunt numai o verigă din marea îndoire,
Fragilă, unitatea mi-e pieritoare; dar
Un roi de existenţe din moartea mea răsar,
Şi-adevăratul nume ce port e: Unduire.

Deci, arcuit sub timpuri, desfăşur lung ţesut
De la plăpînda iarbă la fruntea gînditoare,
Şi blondul şir de forme, urcînd din soare-n soare,
În largul vieţii revarsă un trecut.

Din călătoarea undă, din apele eterne,
Îmi însuşesc vestmîntul acelor care mor,
Åži înnoit ÅŸi ager alerg – subtil fior –
Prin săli orgolioase ori umede caverne…

Şi astfel, în pămînturi croindu-mi vaste porţi
Spre ritmuri necuprinse de minte vreodată,
Aduc Înaltei Cumpeni povara mea, bogată
De-atîtea existenţe şi tot atîtea morţi.



Lava


Te-nnăbuşai în pîcla încinsei atmosfere,
O, tu, noian de lavă ce-aveai să fii pămîntul!
Făptura nu sunase din trîmbiţi de cratere,
Nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvîntul…

Ce surdă clocotire, ce-nceată aşteptare
Sub aburii roÅŸiatici, sub aburii de fier,
Cînd înspre noi tărîmuri voiai o revărsare,
Cînd, oprimat de umbră, tu presimţeai un cer!

Dar se desprinse vălul, şi-o boltă-ndepărtată
Din zîmbetu-i albastru desfăşură spre tine;
O clipă-a fost… ÅŸi totuÅŸi, sclipirea ei curată
Te-a înfrăţit de-a pururi cu sferele senine.

De-atunci, spre-o altă lume fluida-ţi formă tinde,
Cu slava-ntrevăzută un dor fără de saţiu
Ar vrea să te-mpreune… ÅŸi ca s-o poÅ£i cuprinde,
Tentacule lichide îţi adînceşti în spaţiu.



Copacul




Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarme zenitul, şi,-nnebunit, să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.

Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea
De nouri nu-i goneşte imagina senină;
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea…

Dar cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară
În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat,

Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie
Cu tot ce-l limitează şi-l leagă împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.



Banchizele




Din aspra contpire a gerului polar
Cu verzi şi stătătoare pustietăţi lichide,
Sinteze transparente de străluciri avide
Zbucnesc din somnorosul noian originar.

Mereu rătăcitoare, substratul lor închide
Tot darul unui soare roÅŸiatec ÅŸi avar,
Apoi, de-a lungul nopţii, tot aurul stelar
Şi toată înflorirea reflexelor fluide.

Iar cînd, tîrziu, prin trude-ndelungi şi fir cu fir
Au strîns în năvi de gheaţă un fabulos Ofir,
Iluminate, pline de spornica lor muncă,

Pornesc să-şi întrunească ascunsele comori,
Şi peste mări de umbră şi linişte aruncă
Efluviile unor neprihănite zori.



Panteism




Vom merge spre fierbintea, frenetica viaţă,
Spre sînul ei puternic, cioplit în dur bazalt,
Uitat să fie visul şi zborul lui înalt,
Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă!

Vom coborî spre calda, impudica Cybelă,
Pe care flori de fildeÅŸ ori umed putregai
Îşi înfrăţesc de-a valma teluricul lor trai,
Şi-i vom cuprinde coapsa fecundă, de femelă.

Smulgîndu-ne din cercul puterilor latente,
Vieţii universale, adînci, ne vom reda;
Iar nervii noştri, hidră cu mii de guri, vor bea
Interioara-i mare de flăcări violente.

Åži peste tot, în trupuri, în roci fierbinÅ£i – orgie
De ritmuri vii, de lavă, de freamăt infinit,
Cutremurînd vertebre de silex ori granit,
Va hohoti, imensă, Vitala Histerie…



Arca




În turburatu-mi suflet am construit o arcă
- Informă nălucire de biblic corăbier -,
Şi turme-ntregi de gînduri pe puntea ei se-mbarcă,
Noroade-ntregi, plecate puternicului cer.

E vremea să se-abată mînia lui! O ploaia
De stropi rigizi întinde zăbrele de oţel.
Corabia aleargă… în negura greoaie,
Corabia se-nclină, ÅŸi-aleargă fără Å£el…

Åži cel din urmă creÅŸtet de munte se cufundă…
- Spre care ţărm, Stăpîne, spre care Ararat
Din bruma depărtării mă poartă-adînca undă?
S-a coborît pe ape linţoiu-ntunecat.

Aud cum se destramă un suflet undeva,
Departe, în a ploii acidă melopee…
E noapte-n larg… Iar arca te aÅŸteaptă, Jehova,
Pe mările din suflet să fereci curcubee.



Munţii




Posomorîta lor înlănţuire
Nu e decît un spasm încremenit –
Supremă încordare de granit,
Rămasă dintr-o altă întocmire.

Demult, cînd dorul lor nebiruit
Îi logodi cu vasta strălucire,
Un braÅ£ semeÅ£ au repezit spre fire…
Dar gheaţa înălţimii l-a-mpietrit.

Şi-n vremea ce c-un gest de renunţare
Atîtea stînci expiră-n vijelie,
Şuvoiul apei neîncăpătoare,

- Åžerpuitoare formă veÅŸnic vie –
Prin necuprinsa zărilor cîmpie
Se-ndreaptă către mări odihnitoare…



Pentru marile Eleusinii




Cînd calda strălucire a lunilor toride
Va prinde să decline, cînd soare potolit
Spre golfuri de-ntuneric va luneca trudit,
ÃŽÅŸi va rosti chemarea din nou Eumolpide…

La vorba lui, pătrunsă de-un tăinuit fior,
Tu vei ghici durerea Zeiţei pămîntene
Şi plînsetul Fecioarei, ce cîmpuri leteene
I-e dat mult timp să ude în roua ochilor.

Şi-n toamna somptuoasă de purpură şi nacru,
În toamna unde seara încheagă tonuri vii,
Prin surda picurare a orelor tîrzii
Îţi vei purta tristeţea, încet, pe Drumul Sacru.

Nocturne bolţi vor ninge din slăvi misterul lor,
Ţi s-o răsfrînge-n suflet tăria-ngîndurată,
Iar sfînta ta durere va trece legănată,
ÃŽn ritmuri largi ÅŸi grave, de corul sferelor.

Pe Calichor, în templul încins de roci calcare,
Acolo te aşteaptă, cucernic, dorul meu:
Acolo vei ajunge în Marea Noapte, greu
De gînduri, de nelinişti, de-adîncă-nduioşare.

Mă vei urma… Cuvîntul va depăna domol
Povestea fără nume a nunţii subterane;
Uimit, îi vei cuprinde supremele arcane
Din culmi nebănuite şi limpezi, de simbol.

Iar cînd, topit în apa adîncilor mistere,
Zeiţei chtoniene întreg te vei fi dat,
Cu mîini îngemănate şi gînd cutremurat
ÃŽÅ£i voi aduce iarba culeasă în tăcere…



Peisagiu retrospectiv




I

O, desfrunzirile din urmă!
Te uită, vastele păduri
Stau veştede sub greaua turmă
De nori haotici ÅŸi obscuri.

Te uită, soli ai crustei albe
Ce-o să se-aşeze de pe-acum,
În dantelări de fine salbe,
Pe tufă umedă, pe drum.

Un cinic puf au nins scaieÅ£ii…
Şi totuşi, iată-mă venit
În faţa toamnei şi-a tristeţii
Cu gîndul iarăşi ispitit,

De-avîntul surd care destinde
Tot mai departe largu-i zbor
Deasupra zărilor murinde,
A sumbrei văi, a tuturor.

II

De-a lungul tristelor răzoare
Pe care vîntul grămădi
Atîtea crengi rătăcitoare,
Mîngîietoare vei veni?

Din glasul toamnei vei renaÅŸte
Iubirii mele, vis fugar,
Şi însetatul va cunoaşte
Beţia vinului tău rar?

Vei fi atunci izbăvitoarea?
DeÅŸi umbrit de-un mort trecut,
ÃŽmi vei aduce totuÅŸi floarea
Neprihănitului sărut?

Şi-n pacea-ntinderii, cuvîntul
Pe-atîtea buze bănuit,
Dar iar intrat în noapte, sfîntul
Cuvînt, va fi, va fi rostit?

III

Miraj fluid, formă fugară,
Străbate surele poteci
Şerpuitoare şi coboară
În toamna vînturilor reci.

Dorinţa mea îţi va aprinde
Ardori ce nu se pot grăi,
Åži-n ciuda umbrei ce se-ntinde
Ne vom iubi, ne vom iubi,

Pînă cînd anii vor aşterne,
În colb mărunt, argintul lor;
Pînă cînd, greu de ierni eterne,
Slăvitul prinţ al orelor

Va obosi să mai adaste
Ivirea ultimilor sloi,
Şi bolta nopţii sale vaste
Va-ncovoia ÅŸi peste noi.



Fulgii




Cad fulgii şovăielnici în stoluri fără număr
Din nevăzute urne ei cad pe albul umăr
Al dealurilor prinse de-o crustă argintie.
OÅŸtiri de nori aleargă…
- Ce surdă simpatie,
Nori turburi, nori metalici, spre voi întins mă poartă?
Aţi prefăcut în domuri de-argint natura moartă
Şi-aţi pus în peisagiu un nou fior de viaţă,
Voi, blocuri mohorîte, convoi de-obscură ceaţă!…

Tot plumbul meu din suflet, o, forme călătoare,
Ca voi să se topească în gînduri de ninsoare,
Căci, iată, vine vremea cînd – albe, împietrite –
Pe gînd descăleca-vor zăpezi neprihănite…

Cad fulgii şovăielnici, aşa cum în poveste
Cad stropi de piatră scumpă, uşor şi leneş, peste
Un strălucit războinic, cuprins de-o vraje-adîncă.
- Asemenea cîmpiei, sub cerul vînăt încă,
Ţinuturi ale minţii, lăsaţi să vă-mpresoare,
Lăsaţi să cadă-ntr-una din neaua altui soare,
Ce veÅŸnic braÅ£ul ritmic al timpului aruncă…

Cad flori de-argint, de spumă pe lunca-n sărbătoare,
Şi vînturi potolite întinsurile-alintă,
Şi fluturi albi s-adună în pîlcuri orbitoare,

- O, suflete, ca lunca te-mbracă-n hiacintă…



Luntrea




Teorbele sonore şi cîntecele toate
Au adormit în burgul tîrziei noastre nunţi;
Şi în stăruitorul declin, chiar tu renunţi
Să întîrzii pe culmea posomorîtă. Poate

El doar să mai rămînă… el, somptuosul crin
Al formei care urcă şi se desprinde, parcă,
De malul apei, unde tot gîndul tău se-mbarcă
ÃŽndurerat, nesigur ÅŸi silnic Lohengrin…

Sfielnic gînd, tu nu vezi cum luntrea frămîntată
Şi lebăda grăbită spre sfintele păduri
Vor să-mplineşti porunca? Dar încă nu te-nduri
Să laşi ţinutul veşted al nunţii de-altădată!

ZoreÅŸte, iar pe faldul uÅŸor de hiacint
Îmbracă-ntîia armura, şi vechea ta mîndrie
Se-nalţă spre uitatul regat, ce te îmbie
Statura ta turnată în luminos argint.

Vei trece… Marii codri fremătători de plîngeri,
Înfioraţi de cîte-un romantic hallali,
Îşi vor bolti frunzişul; o clipă vor cocli
Şi coif, şi scut în jocul virilelor răsfrîngeri;

Zori neasemuite, apusuri de castele
Aprinse, sub metalul curat s-or oglindi,
Iar străvezia noapte va creşte şi rodi
Prin apele armurii răsade-ntregi de stele;

Fugarnic sfînt, tu lasă ca fluviul să te poate…
Dar dincolo de luntrea îngustă nu privi,
Căci apa-ţi va trimite şi va întipări,
Întunecată, faţa iubirii voastre moarte!



Cînd va veni declinul




Cu mîini învineţite de umblet lung prin ger
Voi reintra în mine cînd va veni declinul;
Voi coborî să caut, pierdută-ntr-un ungher,
Firida unde arde c-un foc nestins Divinul.

Åži flăcării voi spune: “Fior al caldei firi,
Joc viu ori şovăielnic de galbenă maramă,
Vibrare necurmată, zigzag de pîlpîiri,
Uşoară şi fierbinte văpaie, te destramă;

Redă nemărginirii fugarul tău mister…
Mereu mai străvezie, mereu mai necuprinsă,
Prin sure şi înalte pustiuri de eter
Desfăşură pe hăuri o horbotă aprinsă.

Deasupra ta, deasupra haoticului drum,
Cupolele nocturne te-or strejui hieratic;
Iar tu vei fi parfumul lunecător, de-acum,
Pe-a lumilor întinsă tipsie de jeratic.

Curînd, sub faldul umbrei nu vei mai desluşi
Nici recea Astartee, nici încruntata Gee…
Doar spuza sidefată în depărtare, şi
ÃŽn preajmă – goana unor năluci opiacee.

Vulturi de flăcări, aştrii spre tine s-or purta.
Vîslirii lor solemne deschide-atunci ferestre
Şi bea din plin vîrtejul stîrnit în preajma ta
Cum altădată boarea pădurilor terestre.

Respiră, creÅŸti mai vastă… în plasma unde doar
O singură năvală de năzuinţi se-aprinde,
Asemeni unei mare ÅŸi lacom protozoar,
Înmugurindu-ţi braţe, în noapte le întinde.

Al tău, al tău, cuprinsul întregului dintîi,
Din negura-Andromedii la sorii din Centaur,
Stăpînitoare, soarbe tot cerul, şi rămîi
Prin marea de funingini năvodul plin cu aur.



Rîul




Din culmea unde, mai presus de nor,
Doar gheaţa îşi sculptează diamantul,
Te prăvăleai, gigantic clocotitor,
Cît zarea-ntins, haotic ca neantul.

În jurul tău, frînturi de stîncă, lut,
Cadavre ale florei uriaÅŸe,
Monumentau un nenturnat trecut…
Şi nicăieri, în goana pătimaşe,

Reflux liniÅŸtit nu locuia
Cu lumea lui năvalnicele ape…
Dar anii au trecut… Din matca ta,
Prea strîmtă-atunci, ai dispărut aproape.

Oglindă călătoare, cer mobil,
Te-ai încadrat întro uşoară spumă
Şi-ţi porţi acum cristalul tău steril
Spre-a mărilor îndepărtată brumă.

Dar murmurul, acord eternizat,
Neîncetat mărirea ta o plînge;
Şi-ntregul tău trecut, pietrificat,
În unda potolită se răsfrînge.



Umanizare




Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gîndire;
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit,
De noi răsfrîngeri dornic, dar nici o oglindire
ÃŽn stinsele-i cristale ce-ascunzi nu mi-a vorbit;
Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pămînt de miazăzi,
Şi sub un pîlc de arbori stufoşi, în fapt de seară,
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Sub acel pîlc de arbori sălbateci, în amurg
Mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!

Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.
O, cum întregul suflet al meu ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul ÅŸi – larg ÅŸi înmiit –
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate…

Şi-n acel fapt de seară, uitîndu-mă spre Nord,
În ceasul cînd penumbra la orizon descreşte,
Iar seara întîrzie un somnolent acord,
Mi s-a părut că domul de gheaţă se topeşte.



Convertire



Unei femei din Nord


Prin ce-nnodate drumuri, pornind, la ce răscruce
Începe noaptea noastră să curgă, nu mai ştiu.
Văd doar la geamuri fuga trăsurii ce ne duce
C-un sac de somn pe capră – ghebosul.

În limba ţării tale mă necăjeam a spune
Că eşti supremul bine, înaltul meu regat,
Că nu cuprinde altă dulceaţă şi minune
Oraşul zmeu, oraşul ţestos şi ferecat.

Cu ochi în jumătate, ce vor să spună “Hai!”,
Priveai la omul oacheÅŸ venit din Valahai.
Cu ochi pe jumătate, căci nu ţineai să-l măsuri,
Întîia mea cucoană de voaluri şi mătăsuri!

Pe crengi de vis, doi umezi de muguri, ochii tăi,
Se deschideau în floare; cînd lampe din odăi
Burau lumină scumpă la geamul de trăsură,
Cu foarte mare frică te-am sărutat pe gură.

Şi te-am rugat cu ciudă, de mila mea plîngînd,
Să uiţi de stîngăcia băiatului ce sînt.
Că eu visez… cum pruncul flămînd la sîn, la maică,
De carnea ta curată şi albă de nemţoaică.

Mai rară ca răcoarea în luna lui Cuptor,
Mi-ai lunecat în braţe, ai desfăcut fuior
Tot părul ca un galben, întins eter de miere…

Şi m-ai făcut c-un lucru de preţ mai ştiutor:
Că două sînt, nu una, femeie şi muiere.



Ultimul centaur



Din Soarele îmbrăţiÅŸat de Nour…


În ziua din urmă zori, din loc în loc,
Năuc… Dar mai spre seară desfăşură deodată
Pe asfinţitul verde, cu lespedea mîncată,
Regescul vas de gînduri crescut în dobitoc.

Tăriile topiră nepotrivitul bloc…
Tîrziu, spre geruri albe, o carne înnorată
Porni în melc de abur, pe cînd, dezgărdinată,
Se lămurea din noapte o inimă de foc.

Statornic gîde, Umbra – mîner masiv ÅŸi dîre –
Căzu peste jeratec cu grelele satîre,
Şi luminosul bulgăr îl despică, felii.

Pămîntul aţipeşte. Răzleţ, nici un centaur,
Dar de nestinsul ropot al clarei herghelii
În zăcăminte sună filoanele-i de aur.



Gest




Toiagul vechi, pe care l-a ciuruit, l-a ros
Şi cariul, şi custurea, ţi-l trec de-acum. Ca mine
Vei ispiti la rîndu-ţi temutele destine,
Urcînd şi tu sub cerul de fier şi chinoros.

Te-aşteaptă mohorîrea pustiului pietros!
Nu ÅŸovăi, străbate-o; iar cînd – diamantine –
Pădurile de gheţuri se vor ivi pe cline,
Încrezător azvîrlă ciomagul de prisos;

Din povîrniş, în steiuri, din stînci, în văgăune
Izbit de lespezi, ciotul va face să răsune
Cu lung şi mare vuiet tot hăul de granit,

Dar sus, sub îngînata lumină-abia născîndă,
Lăsînd să scape rîsul din pieptul rău sporit,
Acopere căderea cu hohot de izbîndă.



Selim




El a venit cînd, singur şi mic, în pragul uşii
Îmi răcoream la vîntul de-amurg obrazul-jar,
Cînd – ghindă cafenie – picau jos cărăbuÅŸii,
Cînd era zarea frunză uscată de stejar.

Cu ţîţe tăvălite-n funinginea din slavă,
Tot mai aproape norii – ei mă-nţărcau întîi;
În somn plîngeam să-mi şteargă priveliştea hîrlavă
Şi piroteam pe prispă cu pragul căpătîi.

Dar feţe mai lăţoase, mai cornorate, turmă
Năşteau sub ţarc de gene şi se prindeau în şir
La hora dezmăţată a spaimei, ce se curmă
Tîrziu, cînd mîini de lună presară tibiÅŸir…

Şi haimana, şi pururi încăierat cu vîntul:
Din tîrg, în mahalale: din Schei, în vreun cătun,
Un strigăt de-nserare îşi trăgăna cuvîntul
Ca o manea de moale, ÅŸi larg: “Hai, bragă bun”.

Hazliu şi larg, ca turul ce-l vîntură şalvarii,
Aşa sporea un strigăt. Şi iacă: ochi gălbui
Printre uluci, în umbră, rotiră icusarii.
(Amestecul şi aspru, şi blînd, din ochii lui!)

Săgeţile zvîcneau în puf de rugă.
Să nu urmez chemării adînci aş fi putut?
La namila din poartă m-am năpustit în fugă,
Obrajii să mi-i sprijin pe palmele de lut.

- Giugiuc, mi-am zis, iar ochii priviră mai cruciş.
De mult n-a fost la turcul atît aliÅŸ-veliÅŸ…
Zi darnică, de lapte şi miere, aferim!
Hai, ia ce vrei din coÅŸul lui Haivada Selim.
Åži trase mucavaua panereului turtit…

Ca sculele-n sipeturi, aşa mi-aţi răsărit,
Alviţe rumenite, minuni de acadele
Sticloase – numai tremur, văpăi ÅŸi ape, ca
Ocheanele de limpezi, de mici, la fel de grele…
O rază prăfuită prin toate furnica.

Şi dîrdîind sub brumă şi colţii de migdale,
Rahatul părea urmă de-ngheţ după topit.
Un candel cît o nucă, prin perne de halvale,
Dormea-n trandafiriul lui ÅŸters ÅŸi aburit.

(Răsfrîngeri vechi… Cuvîntul nencăpător nu poate
Să zică iazul verde ce-mi tremuraÅ£i ÅŸi-acum…
Bietul turc legat de biete cleÅŸtare…) Dintre toate,
El candelul mi-alese, apoi, adus a drum,

Porni mînat de seară şi înghiţit de cale,
Tîrînd opinca-ntoarsă şi creaţă, fără spor,
Cădelniţînd din coşul cu dulci zaharicale,
Din doniÅ£a-nflorită lovită de picior…

Acolo… noapte, uliÅ£i ÅŸi vaguri suburbane
Topiră pe-ndelete năluca lui Selim.
ÃŽn candel, pînza lunii se răsuci – turbane –
Şi-o stea ilic de umbră cusu cu ibrişim.



Protocol
al unui club Matei Caragiale



PreÅŸedinte de onoare Al. Rosetti


Vis al galeÅŸei Floride ÅŸi-al ostroavelor Antile”,
Orchidee! nu eşti însăşi arta marelui Matei,
Cu a selbelor cădere în corole şi mantile
Sau cu Anzii albi în funduri ca o moarte de Protei?

Neajunsă, precum lancea unor iaduri vegetale,
Sub sărutul muştei Mima somptuos ca un manşon,
Locuieşte cetluită somnurile-i seminale
În o rouă de poleiuri: Raşelica Nachmansohn.

O! vegheat din jilţul Naibei al Pămînturilor Nalte,
De atlaz tulip în creştet încheiat cu cap de mort,
Mult” poesc, cioplirea unei rare ÅŸi pierdute dalte,
Paşadia îşi despoaie înnoptat semeţu-i port.

O! scuipat de înverzita tuse a spumelor putride,
Cocoţat pe naufragii, nefiresc ca într-un ochean,
Împuind cămara nopţii cu oracole stupide
Gore freamătă-n jiletcă de rîios batracian.

Cîntec, lebădă străpunsă, sol a harfelor eline,
Strămutat pe mîndre prapuri de năierii tăi vikingi
Pînă adînc în moleşala quintelor manueline,
Alter ego, o! Pantazi, ce atlanticele învingi,

Liniştit rapsod al stelei ninsă în umbra străvezie,
Răsunînd ca din legendă, ca din pînzele dintîi,
Liric pur! Închipuirea te petrece în vecie
Drept la racla ta de ape cu atolii căpătîi.

*

Vis al galeÅŸei Floride ÅŸi-al ostroavelor Antile”,
Cupă limpede! eşti numai arta marelui Matei.
Inima rămîne această moartă, între reci feştile
Fumegînd pe Curtea Veche, la pangar, într-un bordei,

Nu străina frumuseţe, bunul plac şi veresia,
Însă schimnica împăcată şi făcliile ce ard!
Trupul scade sub velinţe, sufletul e în Rusia,
La un orb mormînt de raze, prins în Cavalerul Guard.

- Ce închide orchideea, ce ne sunt acele Indii
Mările creole unde bîntuia piratul Kidd?
Consimţind o plecăciune insulelor biacintii,
Cartea Crailor la fila cea mai turbure o deschid:

Acolò, ca de cutremur saltă slova mateină
Sub lucrarea CorcoduÅŸei, aspra floare de maidan.
În vis mut gabrovenimea cumpăneşte în ruină,
Zveltă, surla Judecăţii lasă o umbră pe cadran.

*

- Dreaptă pravilă, dar zumzet de vestiri răsăritene,
Fiinţa noastră se clădeşte cu scriptura ta, Matei!
Prim şi ultim Caragiali, ca o holdă de antene
Te alegem viu din vîntul despletitelor idei.

Iată, arsă în aur roşu şi în a smalţului rigoare
Slava netedă şi rară, stricta glorie, o ţii.
Neamurile iau aminte. Şi pe Crai va să coboare
Greu, cordonul Sfintei Ana al măreţei-împărăţii.



Bălcescu trăind



lui Al. Rosetti


Leagăn amar, săracii mei Bălceşti!
Lut simplu, smălţuit ca şi o cană,
Pe Topolog culcat nu mai boceÅŸti
Azi inima dintîi republicană.

A lui! Căci athanasic au sunat
Mii surle. Lespezi cască. Sar sigilii.
Şi peste un făcut, absurd regat
Un palid oaspe calcă, din Sicilii.

O, frate cărvunar, întreg trăieşti!
Din moarte ai păstrat doar străvezimea,
Ci din amurgul pajerii crăieşti
Cîrteşte-ntunecat burtăverzimea.

Ai multursuzei tagme, gianabeţi
Cu oftica-nţeleşi şi cu exilul,
Un veac avar te vrură sub peceţi,
Şi zveltei libertăţi suciră trilul.

Ce-nseamnă! Astăzi piatră eşti, din unghi,
Republicii Române Populare,
Adeveritul mare, singur trunchi:

Bălcescu, început de calendare.


Cuvinte cheie: Biblioteca online, Biblioteca virtuala, Carti online, Carti virtuale, Citeste online, Pdf, Word, Descarca, Download carti, carti electronice,