Citește cartea Niculăiță Minciună de Ioan Al. Brătescu-Voinești
Citește online cartea Niculăiță Minciună scrisă de scriitorul român Ioan Al. Brătescu-Voinești în care este prezentată povestea lui Niculăiță Gropescu, un băiat din cătunul Manga, comuna Măgureni. Niculăiță este inițial descris ca fiind un elev silitor, premiant la școală, spre bucuria părinților săi. Deși învățătorul său considera că ar fi păcat să nu continue studiile, lipsa de mijloace a familiei și abilitățile lui Niculăiță în dulgherie îl fac să rămână acasă pentru a munci pământul.
Cartea explorează firea sa iscoditoare și pasiunea pentru a observa natura și viețuitoarele mici, precum viermii de mătase sau diverse gângănii. Această curiozitate îl aduce adesea în bucluc, deoarece este neatent la sarcinile sale, cum ar fi păzitul boilor, ceea ce duce la pedepse din partea părinților. Cu timpul, Niculăiță ajunge să fie batjocorit de consăteni, care îi dau porecla de "Niculăiță Minciună" din cauza poveștilor sale incredibile despre observațiile din natură, pe care nimeni nu le crede. Singurul care îl înțelege și îl crede este ciobanul Isaia. Opera subliniază conflictul dintre sensibilitatea și spiritul de observație al copilului și scepticismul și pragmatismul lumii rurale.
Citește și
Rezumat Niculăiță Minciună de Ioan Al. Brătescu-Voinești
Nicușor de Ion Alexandru Brătescu-Voinești
Puiul de Ion Alexandru Brătescu-Voinești
Doamnei Elisa I. Brătianu
Niculăiță Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din cătunul Manga, comuna Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la vorbă, măsurat la mișcări și nu știu cum să zic: dar sfios, ori prin urmare sfios.
În toate clasele primare, urmate la școala din Măgureni, a luat tot premiul întâiu, spre bucuria și măgulirea părinților. Că de! nu e lucru puțin în ziua de Sâmpietru, în școala împodobită cu flori, s'auzi că strigă de colo: «Premiul întâiu cu cunună — Gropescu Niculae», — să vezi pe domnul învățător că-i pune peste perișorul lui negru cununa de merișor, — pe domnul primar că-i dă un teanc de cărți mângâindu-l; și apoi să pleci pe linia satului, cu mama deoparte, tatăl de alta, și între voi feciorul vostru, în văzul consătenilor care zic cu dragoste: «să vă trăiască! și la mai mare!»
La sfârșitul școlii, domnul învățător Irimescu a zis că e păcat, ca așa băiat cu tragere de inimă la învățătură să nu meargă mai departe; iar neica Andrei Gropescu, dela Sâmpietru până la Septembrie s'a gândit și s'a răsgândit în toate felurile, — a luat sfat și dela unul și dela altul.
Învățătorul i-a spus precum văzurăți; și tot așa își zicea și el în ceasurile de trudă și de obidă, când vedea că munca lui și a Stanei, neveste-si, n'avea nici un spor, pentru casa lui împovărată de patru copii: Niculăiță de unsprezece ani, două fete gemene de trei și alt băiat în brațele Stanei.
Arendașul, conu' Epaminonda, i-a spus că învățătura multă mai rău utraveste sufletul omului, că țere cheltuială mare și desgustă pe om de munca pământului; i-a dat și pildă pe Ghițică al popii, care a urmat la liceu șase clase și a eșit un apelpisit și un derbedeu, de a speriat comuna; și tot așa își zicea și neica Andrei, când se gândia la lipsa lui de mijloace și la ajutorul ce puteau să-i dea de aci încolo brațele lui Niculăiță. Că și dacă nu era prea voinic, dar era tare dibaciu la mână și moștenise dela bunică-su, moș Sandu Gropescu, aplecare la dulgherie.
După moartea bătrânului sculele fuseseră urcate în podul casei, dar «iscoada de Niculăiță», care la moartea bătrânului era un noduleț abia de patru ani, dase într'o zi peste ele; și cu toate dojenile mamă-si: «dă-te jos d'acolo, proclete, că dă tat-tu peste tine și-ți moae oasele», copilul — care acum își aducea aminte ca prin vis de unchiașul care lucrase stâlpii porții — când și când da fuga în pod la sculele bunicului. Și încet-încet, din glumă, din joacă, azi a făcut un scăunel, mâne o morișcă de speriat ciorile, care prăpădiau cireșul din coastă, — până când într'o zi, când s'a întâmplat de-a pierdut tat-su codârla dela căruță: «Taică, îți fac eu una la fel.» Și s'a pus Niculăiță pe lucru și, din lemne vechi de prin curte, a făcut întâiu cotocii, pe urmă spetezele și, după ce le-a încheiat frumos, a eșit o codârlă, de s'au crucit și tat-su și mamă-sa și vecinii...
Da, lipsa de mijloace, îndemânarea băiatului la dulgherie și teama părintelui de pierderea acestui ajutor de mare preț, au dat greutate sfaturilor lui conu' Epaminonda; și a rămas Niculăiță acasă, la munca pământului.
De părut rău, lui nu i-a părut, că-i plăcea și munca la câmp și mai ales dulgheria... La câmp, când păzia boii cu alți băeți de seama lui, se juca el și cu ei; dar mai drag îi era să se răslețească de-o parte și să se uite cu băgare de seamă la ierburi și la lighioni. El era cel care-i învăța să scoață din găuri păianjeni și greeri cu un glonțișor de ceară legat de ață.
Băieții ceilalți stăteau ce stăteau lângă dânsul, apoi porniau la alte jocuri; iar el rămânea singur să supravegheze cum se luptau furnicile să ducă poveri de patru-cinci ori mai mari decât ele, — ori se târa binișor pe brânci, să vază ce face lăcusta de țârâie așa de tare.
Și au trecut așa an peste an, în totul șase, și a ajuns acum flăcău de șaptesprezece ani, frumos și așezat, dar sfios...
La dulgherie acum se pricepe bine. Stâlpii care stau grămadă sub șopron, pentru ulucile din față pe care, dacă i-o învrednici Dumnezeu, le ridică la anul — el i-a făcut; cosoroaba dela prispă, care putrezise la un cap, el a înlocuit-o; furca maică-si el a încrestat-o; și să vă arate Salomia, fata lui Pârvu Miu, vecinul, donicioara nouă, cumpărată de el din oborul dela Sfântul Ilie și tot de el înflorată cu fierul ars... Minune, nu altceva!...
Ar fi, după cum vedeți, o pildă de băiat fericit, dacă până în timpul de față ar fi găsit omul meșteșugul să stăpânească toată fericirea ce i se cuvine, — și dacă n-ar avea și Niculăiță partea lui de amărăciune, izvorâtă din netrebnicia întocmirii de azi a lucrurilor...
Dar amărăciunea lui Niculăiță a izvorât și din firea lui iscoditoare, deosebită de firea celorlalți... Încă de pe când era copil i-a jucat renghiuri... De câte ori nu l-a urechiat tat-su pentru că-și pierduse o jumătate de zi uitându-se cum mâncau ori cum își făceau gogoșile viermii de mătasă pe care-i creștea maică-sa? De mai multe ori a mâncat bătae, pentru că — în vremea când el urmăria câte o gânganie — boii pe care era trimes să-i păzească, intrau din miriște ori din islaz, în vreo holdă. De câteva ori a fost trezit de arsura unei nuele, însoțită de o înjurătură: «Mă, ești cu dușii de pe lume? Nu vezi că ți-au intrat boii în porumbul meu?» Dar nici dojana aspră a părinților, nici bătaia pentru plăți de ispașă, nu l-au putut vindeca...
Astea însă le-a răbdat Niculăiță fără mare supărare. Ceea ce era mai greu de răbdat, era batjocura. Că încet și treptat a ajuns de batjocură.
De două ori i se întâmplase să vază pe câmp, cum un bărzăune negru-galben se luptase cu un păianjin mai mare decât dânsul, cum îl biruise și cum îl luase între labe și zburase cu el. Vederea acestei lupte, care i se păruse cumplit de crâncenă, atât îl mișcase, încât a povestit-o și altora. — «O fi!...» răspunseseră unii. Tat-su răspunsese cu dojană: «după drăcii de astea caști gura de plătesc eu gloabă, tutuitule!» Iar cei mai tineri: «Muscă să prinză păianjini! Mă, da' grozav știi să le mai croești!»
Altădată a sărit ca mușcat de șarpe și a început să strige la alți băeți, care erau mai departe. Când au venit băeții și l-au întrebat de ce i-a strigat, le-a povestit înspăimântat că a văzut o lăcustă, de-ale de le zice călugăriță, cum odată s-a zbârlit, a bâzâit, a prins între ghiare o lăcustă mai mare ca ea și a început s'o mănânce.
— Unde, mă?
— Uite colea.
— Unde, mă?
— Colo, lângă mărăcinele ăla... mai la stânga...
S'au plecat băeții cu toții, s'a plecat și el, s'au uitat, dar n'au găsit călugărița. Iar unul dintre ei:
— Hai, mă, încolo, să ne isprăvească Marin istoria cu Frusina. Nu-l știți pe Niculăiță? Mă, să te duci la popa Alecu, să-ți citească o moliftă.
— Să n'am parte de...
— Nu te mai jura, mă, degeaba.
Într'o zi, cum sta pe un scăunel, crestând un băț cu briceagul, văzuse în stratul de mărar de lângă dânsul pisica lor, pe brânci, la pândă după un stol de vrăbii care, la patru-cinci pași de ea, ciuguliau pe jos, ciripind, niște mălai risipit. Uitându-se cu luare aminte la pisică, o văzuse căscând puțin gura și o auzise lămurit făcând din gâtlej ca vrăbiile. Parcă ar fi vrut să le ademenească, să vie înspre locul unde era ea pitită. Și în adevăr vrăbiile se duseseră după mălai înspre dânsa. O văzuse cum își încorda picioarele și când a judecat că sunt destul de aproape hârști! odată s'a repezit și a prins una în ghiare.
Seara a povestit la poartă cele văzute și auzite. Era de față și Pârvu Miu și fii-sa Salomia și lea Manda, mama Salomiei, și moș Grigore, alt vecin.
— Cum le vezi și le auzi numai tu pe toate, mă Niculăiță? a întrebat moș Grigore zâmbind. — Iaca eu sunt om de merg pe șaptezeci și patru de ani, dar pisică să facă din gât ca vrabia n'am auzit.
— Moș Grigore, nu știu alte pisici; dar a noastră face. Am auzit-o, uite, cum mă auzi dumneata.
— Mă, o să-ți scornească lumea o poreclă. O să te pomenești odată cu unul: «Niculăiță Minciună» și așa o să rămâi.
Salomia a început să râză cu hohote, zicând de câteva ori, parcă înadins, ca nu cumva să uite: «Niculăiță Minciună»...
...Și n'a mai trebuit să se găsească altul, să-i scornească porecla proorocită de moș Grigore cu o povață părintească... «Niculăiță Minciună» o să fie de acum încolo pentru tot satul... Și negreșit îl doare când i-o spun băeții; iar când Ghițică al popii l-o lua în zeflemea, întrebându-l: «ce-ai mai văzut, mă Niculăiță?» și i-o spune în hohotele de râs ale celorlalți, c'a văzut și el greere prinzând o cioară și mâncând-o, — Niculăiță o să se rușineze și o să înceapă să se îndoiască el însuși dacă a văzut și a auzit cu adevărat ce știe, de vreme ce acest om deștept, care făcuse șase clase de liceu, nu-l credea.
Și azi așa, mâni așa, dojana părinților pentru vremea pierdută degeaba «după prostii și după gărgăuni», neîncrederea unora, batjocura altora, au închis inima băiatului și l-au făcut tăcut și sfios... Un singur om era de se'țelegea cu el: bietul Isaia ciobanul...
Da, numai cu Isaia ciobanul se'nțelegea, numai Isaia îl credea, că și el văzuse viespe ucigând păianjini și călugărițe mâncând lăcuste mai mari decât ele și fel de fel de alte gângănii minunate, care nu se arată decât celor care au timp să se plece spre ele și drag să le privească.
În nopțile în care Niculăiță rămânea cu vitele la pășune, Isaia îl chema să-și aducă boii pe miriște, în preajma târlei și acolo îi cânta din caval doine, care în tăcerea dulce și misterioasă păreau rugăciuni ce se înălțau spre cerul spuzit de stele, — stelele prietine pe care tot dela Isaia învățase să le deosibească și să știe numele fiecăreia; și tot Isaia îl învățase să cunoască deslușit înțelesul deosebitelor feluri ale lătratului câinilor.
La plecarea din urmă Isaia îi făgăduise că în vara următoare o să-l ia cu dânsul să-l ducă pe-o săptămână la munții a cărora coamă sinilie se vedea în zare; dar în dulcele Sâmpietrului turma de oi se întorsese cu un alt cioban, care a adus cu dânsul și vestea morții lui Isaia... Și acum Niculăiță nu mai are pe nimeni cu care să se'nțeleagă, pe nimeni căruia să îndrăsnească să spue ce-au descoperit ochii lui iscoditori, de teama răspunsului batjocoritor auzit de atâtea ori: — «Bine a zis cine ți-a zis Niculăiță Minciună».
Și-l durea pe Niculăiță orice batjocură; dar durerea cea mai mare îi venia din zâmbetul de neîncredere al frumoșilor ochi ai Salomiei... Că pe băeți putea să-i ocolească. La han, despre partea băeților, putea să se uite fără să intre în horă; și în munca cu sapa ori cu tesla găsia, împotriva înveninării pe care i-o aduceau zeflemelele lor, doftorie — de parcă i-o lua cu mâna. Dar acelaș leac era fără nici o putere față de durerea pe care i-o pricinuia zâmbetul batjocuritor al fetei, — zâmbet, după care nu trebuia să alerge o dată pe săptămână la han, că-l avea acolo, peste gard, la fiecare ceas al zilei; iar duminica, la han, peste acest zâmbet se adăogau glumele și limbuția lui Petrică a lui Stan Pașalan, care urmăria stăruitor pe Salomia...
La câtăva vreme după întâmplarea cu moș Grigore, într'o după-prânză, Niculăiță și-a făcut drum spre casa învățătorului. L-a găsit în livadă, culegând prunele. Întâiu s'a sfiit să-i spue la ce venise, și a început să culeagă și el în rând cu ceilalți. Dar pe urmă, fiindu-i teamă că prea întârzie și, folosindu-se de o clipă când se găsia numai cu învățătorul mai la o parte, a îndrăznit să-l întrebe:
— Domnule, nu te supăra, dumneata știi multe...
— Ei?... a întrebat Irimescu, văzând că nu mai urmează.
— Uite ce e... dumneata știi multe, c'ai învățat carte multă... Nu e așa că pisica face ca vrăbiile?
— Cum ca vrăbiile?
— Face din gât ca vrăbiile...
Învățătorul s'a uitat la el cu luare aminte; iar Niculăiță a urmat:
— Și mă gândiam că poate ai dumneata vreo carte în care scrie că pisica face din gât ca vrăbiile... și-ți lucram și eu la vreo ulucă... la ceva...
— N'am nicio carte în care să scrie bazaconii d'astea, mă Niculăiță...
I-a părut rău grozav la întoarcere, — rău de tot... Tiii! să fi avut domnul învățător o carte așa... să fi adus pe Salomia, să citească ea... cu ochii ei... Că poate că altădată nu mai râdea, cum râsese atunci, la poartă, când cu vorba lui moș Grigore, râs frumos care în pieptul lui se prefăcuse în junghiu.
A doua zi, după ce a lucrat niște zăbrele, a presărat mălai prin locul unde văzuse el vrăbiile și, după ce și-a sgornit surorile, a adus pisica, a luat pe frati-su Ilie lângă dânsul, ca să nu se miște — și s'a așezat la pândă crestând un băț. La scurtă vreme au venit câteva vrăbii, și a început și pisica să facă din gât ca ele... Atunci Niculăiță a început să strige șuerat Salomiei, care scutura niște țoale pe prispa casei: «Salomio, Salomio!»
Fata a ridicat capul; și el, stând nemișcat, a șoptit: «Apropie-te binișor de gard... binișor...» Dar Salomia s'a apropiat se vede prea sgomotos că odată au zburat vrăbiile.
— Le speriași... dar, dacă nu ești prea zorită, treci pe poartă și vino'ncoace nițel. Uite pisica colea'n mărar... Vin' s'o auzi cum face.
Era curioasă și fata să auză, și a venit. El i-a dat un scăunel și s'a așezat cu un genunche în pământ lângă dânsa, ținând pe frati-su Ilie alături de el. Și au stat așa alături... au stat... au venit două-trei vrăbii; dar pisica moțăia nepăsătoare... Și cum ședeau așa alături nemișcați, deodată a simțit Niculăiță că din părul auriu al Salomiei și din sânul ei de fecioară de șaisprezece ani se răspândia un miros de busuioc și de sulfină, mai ademenitor și mai dulce decât toate florile pe care le'ncresta el, decât toate gângăniile a cărora cunoaștere îl ispitia; și, îmbătat de fericire, a întins mâna dreaptă și a cuprins-o de mijloc... Dar Salomia care, pe când se uita la pisică, se gândia la deșteptăciunea și la puterea lui Petrică a lui Stan Pașalan, și-a întors capul mirată, a început să râză și desprinzându-se: «Zi, d'aia m-ai chemat, Niculăiță Minciună!» și a fugit sglobie acasă.
După ziua aceasta i-a lucrat el donicioara, înflorind-o cu fierul roșu, care ardea ca zâmbetul ei necredincios și batjocoritor... Salomia i-a dat și ea niște bete, — bete ca toate betele; dar lui Niculăiță i s'a părut că altele asemenea nu mai sunt pe lume...
A plecat Niculăiță la oraș, cu căruța cu lemne. Că s'a gândit neica Andrei că tot îi stau boii degeaba acum la începutul lui Octombrie... Ce bruma porumb a făcut, l-a cărat, prunele asemenea; de arat nu era chip, până nu s'o îndura Dumnezeu să dea o bură de ploae, că era pământul cremene...
A cumpărat omul dela domnul Frim, din pădurea care o taie, treni stânjeni de lemne: când și când să'ncarce căruța cu cât or putea duce boii, — și ori să se ducă el la târg ori să mâie pe Niculăiță, să le vânză cu ceva câștig. Au încărcat amândoi de aseară mai bine de un sfert de stânjen,l-au legat regulat cu lanțul să nu pice și, când mai erau două ceasuri până la ziuă, și-a îmbrăcat Niculăiță cojocul; maică-sa i-a strigat dela vatră: «încheie-te la piept, că e frig»; tat-su i-a adus aminte pentru a patra oară: «să nu le dai din unsprezece lei nici o para mai jos — și fii cu ochii în patru să nu te'nșele fr'unul, că tu ești cam tutuit!»...
Era întuneric beznă; dar Niculăiță nu știa ce e frica, nici urâtul. Pe tot drumul, treisprezece kilometre, mai mult în căruță, sus pe lemne, a stat, fluerând încet, cu ochii la stelele grozav de strălucitoare în această noapte limpede de răcoarea toamnei. Îi erau dragi lui stelele toate, mai ales de când îl învățase răposatul Isaia ciobanul cum le chiamă mai pe fiecare. Și cum venia înspre răsărit, a văzut cum s'a ivit și s'a ridicat din marginea zării luna nouă, apoi luceafărul de ziuă; pe urmă s'a făcut o geană roșie, s'a deschis fața cerului, s'a tot deschis, stelele s'au topit una câte una, și luceafărul, și cornul lunei; iar în dreptul locului unde se ivise geana roșie au început să iasă suliți aurii... ca părul Salomiei...
Când a ajuns la oraș, soarele era sus. Cârciumarul de la barierea orașului l-a întrebat cât cere pe lemne. — «Unsprezece lei» a răspuns Niculăiță; iar negustorul căruia nu-i trebuia, că el avea lemne, după ce s'a uitat bine la marfă, a zis: «face, că sunt lemne bune de tufă curată»; și, după ce s'a uitat și în ochii băiatului, i-a dat o povață: «mă, băețaș, tu să ceri pe ele cinsprezece lei, să ai de unde lăsa».
Acum trei zile să fi venit Niculăiță cu lemnele astea la târg, numaidecât le desfăcea, — că nepriceperii lui la negustorie i-ar fi venit într'ajutor vântul pizmaș, care a bătut până ieri dimineața; dar azi, soarele cald care l-a făcut să-și scoată cojocul, îi strică vertul mărfii... Unul îi dă opt lei, altul zece, altul zece și șase bani; dar el nu le dă și umblă prin oraș până pe la ziua jumătate...
— Dar ce ești tu, turc, să nu lași nici un ban din cât ai cerut? îi răcnește un brutar. — Trage înăuntru'n curte.
— Dar să știi, unsprezece lei, jupâne.
După ce le descarcă, Niculăiță și le așeză unul câte unul, sfert regulat, brutarul îi numără în gologani zece lei și jumătate.
— Păi, ne-a fost vorba unsprezece lei, jupâne.
— Dar ce, tu ești turc? Dacă-ți place; dacă nu, încarcă-ți-le și pleacă.
Niculăiță îi dă banii înapoi și, fără supărare, începe să încarce lemnele la loc, frumos, tacticos, cum le încărcase aseară la pădure.
Liniștea băiatului pesemne că i-a plăcut brutarului, că începe să râză și, scoțând unsprezece lei deplini, îi dă zicând: «Ăsta să știi că e Păcală».
Niculăiță și-a băgat banii în chimir, își înjugă boi și pleacă... Se gândește că mai bine i-ar fi dat banii în fișice. Așa, te pomenești că la'ntors, de neodihna de peste noapte, îl prididește vreun somn în căruță și i se risipesc gologanii. De aceia, mergând pe uliță, caută cu ochii pe jos, doar o găsi vreun petic de hârtie, să facă banii fișice. Nu caută de prisos: prin dreptul tribunalului găsește o jumătate de coală de hârtie. O ridică, o bagă în sân și, după ce iese din oraș, se sue în căruță, taie hârtia în două; o jumătate o taie iar în două și, scoțându-și banii din chimir, face două fișice: unul de cinci lei, altul de șase. Le bagă frumos în chimirul pe care-l închide cu îngrijire și zice: «cea! Joian!»...
...Mai târziu, când se înorează și începe să bată vântul, își pune cojocul pe dânsul și simte ceva rece în sân. E cealaltă jumătate de hârtie neîntrebuințată pe care n'a aruncat-o. O scoate și se uită la ea. E scrisă de mână și, cum știe să citească, citește: ...«făcând aplicația articolului 327, a căruia cuprindere este următoarea: Cel ce, găsind pe drumuri ori pe uliță lucruri ce nu sunt ale sale și întrebându-se despre ele, le va tăgădui, se socotește că a comis un abuz de încredere și se va pedepsi cu închisoarea dela 15 zile până la 3 luni»...
— Adică cum? se gândește Niculăiță — dacă oiu găsi eu în drum, să zicem un galben, să nu fie al meu care l-am găsit? Dar ce, l-am furat? Nu l-am găsit? Pă ce să-l dau altuia? Și citește încă o dată; și când ajunge la «întrebându-se despre ele», deodată duce repede mâna la chimir. Fișicile sunt la locul lor; dar acum începe să se facă lumină în mintea lui Niculăiță: «Dar dacă ăl de l-a pierdut a muncit pe el? Dacă s'a dus la pădure, cum s'a dus el cu tat-su și i-o fi căzut peste picior un buștean, cum i-a căzut lui tat-su? Dar dacă o fi umblat cât a umblat el prin târg astăzi? Și dacă a schimbat banii pe un galben, ca să-l ducă de pus în salbă unei fete ca Salomia?»...
Și aducându-și aminte de o vorbă auzită de mai multe ori de la tat-su: «de banul nemuncit nici praful nu s'alege», înainte de a ațipi în căruță își zice că el chiar de nu l-ar întreba nimeni, dacă i s'ar întâmpla să găsească o pungă cu bani, ar duce-o la primărie ori la domnul șef de jandarmi...
Cine i-a auzit gândul de i l-a împlinit așa de curând? Că la patru zile după asta întocmai așa i s'a întâmplat. Erau cu toții la porumbiște, tăiau cocenii. La un timp, tat-su zice: — «Mă Niculăiță, era vorba să dregi ușa de la podul șopronului, — și n'ai dres-o. Până diseară, în patru ceasuri, eu zic că faci una nouă»...
— Fac.
— Brațele noastre ne ajung aici să dăm gata și să încărcăm până diseară.
— Așa e.
Și Niculăiță pleacă; și ca să ajungă mai degrabă acasă, o taie prin prunii boerești, sare pârleazul din dreptul crucii Căminarului, o cruce înaltă de piatră în marginea șoselei, o coboară la stânga pe șosea; și cum umblă pe poteca din marginea drumului, vede jos, dinaintea lui, un portofel de piele neagră... Îl ridică, îl deschide și vede, și în buzunarul din dreapta și în buzunarul din stânga al portofelului, hârtii de bani, hârtii multe, câte n'a văzut neam de neamul lui... Se uită de jur împrăjur: nimeni... Mult la gânduri nu stă și o pornește; dar, în loc să ție drumul spre casă, sare alt pârleaz și se îndreaptă spre reședința jandarmeriei. Mergând așa, zâmbește gândindu-se: «De! să nu-l am acum colea, în mână și să spui la lume c'am găsit un portofel cu bani, ar zice că mint». Oamenii sunt duși după treburi; se întâlnește numai cu copii mici, n'are cu cine vorbi... Ajunge la reședință, deschide ușa. Domnul șef e singur în odaia din dreapta. Tolănit pe pat, citește o gazetă... Din fund se aude cântând un glas de femee. E glasul cucoanei Steluții, ibovnica domnului șef. O fi lucrând ceva și cântă: «suspine crude pieptu-mi zdrobește»...
— Ce e, mă? întreabă domnul șef, ridicând ochii de pe gazetă.
— Uite, domnule șef. Venind p'ici pe șosea, — că m'a mânat taica acasă, să dreg ușa de la gura șopronului, — și așa, am dat prin prunii boerești și am sărit pârleazul din dreptul crucii Căminarului, și cum umblam așa, văz jos o tomoașcă neagră. Zic: «ce să fie aia?» Și când m'aplec, uite ce găsii: portofelul ăsta cu bani de hârtie mulți. Și am venit de vi l'am adus dumneavoastră, că trebue să se arate păgubașul...
Domnul șef se uită de mai multe ori, când la flăcău, când la banii din portofel, și după o lungă tăcere întreabă:
— Mai era cineva cu tine?
— Nimeni.
— Ai spus la alții?
— La nimeni. Am venit p'ici pe poteca de din dos, drept la dumneavoastră.
Domnul șef tace, apoi:
— Ia ascultă, mă Niculăiță, parcă așa te chiamă...
— Așa.
— Să nu mai spui la nimeni, până nu s'o ivi păgubașul, că te aude spunând cum e portofelul și se scoală vreunul și zice că el l-a pierdut, fără să-l fi pierdut el. Nici mă-ti, nici lu tat-tu să nu le spui până nu se arată păgubașul, auzi?
— Auz!
— Bine ai făcut că l-ai adus, bravo! Ești băiat cinstit. Și să știi c'o să spui eu păgubașului să te cinstească frumos.
Niculăiță o pornește spre ușă; dar când e în prag, domnul șef, gândindu-se la procesul-verbal ce va trebui să dreseze, îl mai întreabă:
— Cum te chiamă pe tine?
— Gropescu Niculae.
— Carte știi?
— Știu...
Rămas singur, domnul șef scoate hârtiile din portofel, le numără de trei ori: sunt cinci-mii-patru-sute de lei în hârtii de câte o sută, încolo nimic. Își scoate tabacherea, își face o țigară, o fumează dus pe gânduri, se închină a mirare și înainte de a începe să scrie, se lasă cu scaunul pe spate și strigă:
— Steluțo!
Dar Steluța cântă și n'aude.
Domnul șef se scoală și strigă din pragul odăii mai tare:
— Steluțo!
— Ei? face Steluța, ridicând ochii de pe bluza la care lucra.
— Ia vin' nițel...
După ce domnul șef i-a povestit istoria toată, după ce i-a arătat banii, au rămas amândoi amuțiți... Gândindu-se la bluzele de mătasă, la jachetele, la pălăriile, pe care și le-ar fi putut cumpăra dumneaei pe atâția bani, cucoana Steluța a zis într'un rând: «Cum nu-i găsii eu, Doamne?!» Și iar a tăcut și i s'a dus gândul la ifosele primăresei și ale Irimeaschii care se uitau la ea de sus... Într-un târziu a întrebat: — «Ăla de-i zice Niculăiță Minciună?» Și iar după o tăcere: «Și zici că nu l-a văzut nimeni?»
Dar domnul șef s'a uitat în ochii ei și n'a răspuns nimic...
În vremea asta Niculăiță se și apucase de lucru și, scoțând cu cleștele cuele ușii celei vechi, se gândia că maică-si și lui tată-său tot trebue să le spue, n'are încotro.
— Ce lucrezi acolo, mă Niculăiță?
Băiatul ridică ochii, în care a înflorit un zâmbet de fericire dela întâiul sunet al glasului care-l întreabă, și vede pe Salomia. E urcată pe un buștean cu brațele pe gard. Vântul îi flutură'n părul auriu și ochii ei verzi, ca apa adâncă și limpede la umbră, zâmbesc a batjocură...
— Dreg ușa dela podu' șopronului, răspunde Niculăiță, și se gândește: «Nu, ei nu-i spui, că nu mă crede și o să spue la alții râzând de mine. Mai bine să afle singură dela alții, când s'o ivi păgubașul»...
S-a ivit păgubașul. E colo, pe linia satului, în mijlocul mulțimii de femei și de copii adunați în jurul lui. Călărețul care a trecut adineauri în buestru, ăla e păgubașul.
Salomia care, de pe bușteanul pe care era urcată, vede copii alergând într'acolo, se coboară și dă fuga la poartă zicând: «Nu'ș ce s'a întâmplat pe linie, că văd că dau copiii fuga'n sus».
Niculăiță își lasă lucrul și iese și el la poartă. O femee care vine dintr'acolo îl dumirește:
— E un negustor, care, cică, a pierdut o pungă cu bani și întreabă dacă n'a găsit-o cineva.
Niculăiță se duce grăbit într'acolo, își face loc printre copii și, ajuns lângă negustor, îl atinge de braț și-l întreabă:
— Cum era punga dumitale?
— Un portofel de piele neagră, sgâriat într'un colț, portofel de-alea care se'ndoește așa, cu două buzunare...
Niculăiță zice cu simplitate:
— L-am găsit eu adineauri lângă crucea Căminarului și l-am dus la domnul șef de jandarmi.
Negustorul pare nebun de bucurie, nu știe ce să mai zică. Și pe când femeile se crucesc de mirare, pleacă cu flăcăul spre reședința jandarmeriei, cu droaia de copii după dânșii.
Mișcare neobișnuită în Măgureni. Lume adunată la primărie... Se așteaptă sosirea domnului procuror, care vine să ancheteze cazul la fața locului; și sosirea autorității se așteaptă cu nerăbdare, ca să se facă odată lumină în această afacere încurcată, care ține lumea în nedumerire... Ciudată împrejurare! Alaltăeri, Marți, pe la toacă, s'a ivit în comună domnul Niță Andreescu, de ține în tăiere pădurea Colfescului, întrebând din om în om, dacă nu cumva i-a găsit vreun portofel cu 5400 de lei, pe care l-ar fi pierdut dimineața, când trecea spre vale. Și pe când întreba niște femei din cătunul Manga, s'a pomenit cu Niculăiță, feciorul Gropescului, ăla de-i zice «Niculăiță Minciună», că l-ar fi găsit el în dreptul crucii Căminarului, că l-ar fi dus la tactul jandarmeriei și l-ar fi dat în mâna șefului; iar șeful cică haabar n-are. Păgubașul neștiind ce s'aleagă din arătările băiatului și din tăgada șefului, s'a plâns procurorului care trebue să pice...
Și iată-l sosește, singur, numai cu grefierul. Căpitanul de jandarmi care trebuia să-l însoțească lipsia, dus la București. Trage la primărie unde-l așteaptă păgubașul; se supără că nu sunt veniți nici șeful de jandarmi, nici băiatul care zice c'a găsit banii; dă poruncă să trimeată numaidecât după ei; iar până la sosirea lor, cere lămuriri de la primar, dela notar, dela preceptor.
— De! domnule procuror — vorbește primarul — știu eu ce să zic? Asta vorbim și noi între noi de alaltăeri... Să mință șeful?... de!... Sumă mare... cinci-mii-patru-sute de lei... Banul e ochiul dracului... Te pomenești... Dar iar mă gândesc: să bagi pe om în pușcărie așa, pe vorba unui zănatic...
— Cum zănatic? întreabă procurorul.
Răspunde notarul:
— Păi să vedeți, domnule procuror, băiatul ăsta e cam așa... cum să zic?
— Cum îl chiamă?
— Niculăiță Gropescu, dar lumea îi zice: «Niculăiță Minciună».
— De ce?
— I-a scornit așa o poreclă.
Procurorul din ce în ce mai intrigat și nerăbdător întreabă:
— Pe cine ați trimes după ei?
— Am trimes un vătăjel; dar iată că vine șeful. Dacă binevoiți să-l ascultați.
Domnul procuror binevoește.
Ușa se deschide și domnul șef intră, scoate capela, o ține cu mâna stângă, lipită de sabie; și, alăturând călcâile zornăitoare, zice uitându-se drept în ochii procurorului:
— Trăiți!
Autoritatea superioară îl examinează de sus până jos. Constată că e acelaș bărbat voinic, oacheș, de toată frumuseța în uniforma cu întreite galoane. Îl cunoaște de mult, și-l întreabă:
— Ce e, Albescule, cu chestia banilor?
Domnul șef zâmbește, dar cu măsură (a! cucoană Steluțo, meșteră profesoară ești!) și răspunde:
— De! domnule procuror, dacă credeți dumneavoastră că sunt eu în stare de așa ceva — și că trebue...
Dar domnul procuror a venit să ancheteze; și dumnealui când vine să ancheteze, nu-i place vorbă multă. Dumnealui, când cel cărui îi pune vreo întrebare, nu-i răspunde scurt și se lungește la vorbă, — i-o taie. Din experiența dumnealui de doi ani a constatat că asta e cea mai bună sistemă. «Altfel nu mai isprăvești niciodată». De aceia taie vorba șefului și chiar îl înștiințează:
— Mie, te rog, să-mi răspunzi scurt. Unde erai când a sosit păgubașul la reședința jandarmeriei?
— Eram acolo.
— Să vie Andreescu.
Păgubașul Andreescu vine de afară. Procurorul îl întreabă:
— Unde ai găsit pe domnul șef, când te-ai dus la jandarmerie?
— Să vedeți, domnule procuror... după ce m'a întrebat băiatul cum era portofelul meu și i-am spus că era negru, cu o zgârietură la un colț...
— A! pardon, pardon! Mie, ieri la parchet, mi-ai spus că băiatul ți-a spus dumitale întâiu cum era portofelul. Acum zici că dumneata i-ai spus lui... Uite ici în procesul verbal...
— Să vedeți, domnule procuror...
— Ce să văz? Mie te rog să-mi răspunzi scurt: el ți-a spus dumitale întâiu cum era portofelul, ori dumneata lui?
— Eu lui.
Notarul înștiințează pe domnul procuror c'a sosit băiatul; și domnul procuror, care e foarte curios să-l vadă, spune păgubașului și jandarmului să aștepte afară, și dă poruncă să i se aducă băiatul... Băiatul intră. E tras la față, cu o frunte largă, sub care sclipesc doi ochi negri, în care tremură o licărire de friguri... Altfel foarte curățel...
Vătăjelul își explică întârzierea:
— Nu vrea să vie, să trăiți, domnule procuror. Abia l-am adus.
— De ce nu vreai să vii, măi băete?
Niculăiță ridică din umeri... A! de Marți după prânz s'au petrecut multe, pe care nu le-ar putea povesti cu șir Niculăiță. Mai ales cele petrecute pe dinăuntrul lui. Toate tremură, sclipesc și se sting nestatornice ca fulgerile.
...a ajuns la jandarmerie cu păgubașul și cu alți oameni după ei, între care parcă și primarul... Și a zis zâmbind: «s'a găsit păgubașul, domnule șef»... Și șeful a zis mirat: «care păgubaș?»... Și el s'a uitat bine să vază dacă vorbește cu șeful, și a zis: «păgubașul cu portofelul de l-am găsit lângă crucea Căminarului... de vi l-am adus adineauri»... Și șeful, a zis: «ce mă, visezi?»... Și el s'a uitat la lume și s'a pipăit și a zis iar: «adineauri, când cânta cucoana Steluța pe pălimar»... Și domnul șef a răcnit: «ce mă, ești nebun?»... Și el atunci a simțit că parcă i se rupe ceva în cap, înăuntru, și a zis duios, ca din pragul unei mari primejdii: «domnule șef, ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e»... Și domnul șef l-a plesnit cu pumnul peste gură de l-a podidit sângele... Și pe urmă nu mai știe, până unde a venit mă-sa și cu mama Paraschiva care-i descânta și-i da să bea apă dintr'o oală nouă... Era pe prispa casei... Alături era parcă nea Pârvu Miu și cu moș Grigore, vorbiau cu tat-su... Moș Grigore-l întreba: «dar ție și mă-si cum de nu v'a spus nimic? cum n'a dat fuga să vă spue întâiu vouă?»... Nea Pârvu a zis: «Cu ei nu s'a întâlnit, n'auzi? dar fii-mi cum de nu i-a spus nimic? c'a vorbit cu ea după aia»... Și s'a întors nea Pârvu cu fața spre gard și a întrebat: «așa e Salomio?» Și Salomia era urcată pe buștean lângă gard, se uita speriată și a răspuns: «Așa e»... Și el s'a sculat și a răcnit odată: «Uite aici, cu mânile amândouă l-am ținut — ca lemnul să i se usuce mânile!» și pe urmă iar nu mai știe... Parcă a venit ieri primarul și notarul și s'a dus cu ei de le-a arătat unde a găsit portofelul, pe unde a sărit pârleazul, pe unde a dat, pe unde s'a întors...
Astea tot le mai zărește Niculăiță, că sunt lucruri trăite, văzute și auzite... Dar ce nu mai poate zări, e treptata pierdere a simțului realității pe care i-a adus-o îndoiala, neîncrederea tuturora... și indignarea șefului care nici n'a mai putut să se stăpânească... Sunt câteva ceasuri de când nu mai e așa de sigur c'a găsit în adevăr banii... Venind pe drum cu vătăjelul se silise să-și orânduiască gândurile și să spue cum s'a întâmplat, dela început...
— N'auzi, mă băete — întreabă a doua oară domnul procuror — de ce nu vreai să vii?
— De!...
— Cum de?! Faci o pâră contra unui om; viu eu, procurorul, să cercetez faptul; trimet după tine și nu vrei să vii? Ce fel de socoteală e asta?...
— De!...
— Cum te chiamă?
— Gropescu Nicolae.
— Nu-ți zice ție lumea «Niculăiță Minciună»?
La asta nu se mai gândise Niculăiță. Așa e!!... Lui îi zice «Niculăiță Minciună»!!... Vezi dumneata?!...
— N'auzi ce te'ntreb? Îți zice lumea «Niculăiță Minciună»?
— Mi-o fi zicând.
— Cum, «mi-o fi zicând»? Îți zice; spune toată lumea. De ce?
— De!...
— Iar «de»!... În sfârșit... Spune, cum e cu chestia banilor?
Băiatul se codește: se silește să-și adune mințile risipite... Vrea s'o ia dela'nceput, cum și-a făcut planul venind cu vătăjelul... Se freacă cu mâna pe frunte, înghite în sec... Procurorul așteaptă...
— Uite, domnule... Când mi-a dat mie brutarul...
— Care brutar?
— Brutaru' de i-am vândut lemnele în unsprece lei, azi se'mplinește o săptămână...
— Ce-mi tot îndrugi mie de brutar?... Ce are a face brutarul?
— Să vă spui...
Și Niculăiță tace și iar se silește să-și adune mințile care se amestecă... Domnul procuror se uită cu luare aminte la tremurarea mânilor băiatului, la privirea lui rătăcită; și cum e om bun la inimă și milos și cum a început să înțeleagă, după ce se uită în ochii primarului și ai notarului, zice blând:
— Spune.
— Când mi-a dat mie banii brutaru'... de m'a mânat taica la târg cu lemnele... și am văzut stelele...
Niculăiță tace.
— Spune.
— Că întâiu a vrut să-mi dea numai zece lei și jumătate, dar pe urmă... Ghițică al popii mi-a scornit mie porecla, că el nu crede că ia bărzăunu' păiajine...
În capul domnului procuror s'a făcut lumină deplină. Nu mai încape îndoială... Se vede cât de colo. Deci ca să nu piarză vreme multă îl oprește din povestire și-i zice să mai aștepte afară. După ce băiatul a ieșit, zice celor de față:
— Bietul băiat.
— Eu ce vă spuneam, domnule procuror? zice notarul.
Procurorul stă pe gânduri. Se gândește matur...! Aseară la club unde se vorbia de acest caz, Mitică Ionescu, avocatul, zisese: «te pomenești că reclamantul n'a pierdut niciun ban și-și pregătește vreun faliment»... Și cazuri de astea cunoaște destule domnul procuror... Nu mai departe, cazul de deunăzi cu Daradan... Dar atunci băiatul? Dar așa e... băiatului îi spusese o femee că un om a pierdut un portofel pe care-l caută. Asta a mărturisit-o păgubașul de ieri; iar cum era portofelul a mărturisit adineauri păgubașul, că i-a spus-o chiar el... După matură gândire domnul procuror face: «hm!» și întreabă pe primar:
— Cât e d'aici până la spitalul din Dălgeni?
— Patru kilometri.
— Spune birjarului să înhame caii, și să se ducă un vătăjel cu scrisoarea pe care o s'o scriu eu acum, s'o dea doctorului... Să-i spue și din gură că-l aștept aici, să vie neapărat...
Și domnul procuror scrie repede: «Doctore dragă... Urcă-te în trăsură și vino imediat până aici... Un caz curios de auto-sugestie, de telepatie, de pseodomanie! Cum însă nu vreau să-mi asum singur responsabilitatea, am neapărat nevoie de avizul unui om competent ca dumneata. La revedere. Vino neapărat că am să-ți povestesc ceva nostim despre Nineta».
Tatăl lucrează la gluga de coceni. Mama, uitându-se din când în când spre prispă, mătură prin bătătură: să fie curat, că vine popa Alecu. I-a povățuit lumea să cheme popa să citească o moliftă... Descântecele mamei Uții nu mai ajută la nimic, și mai rău îl îndârjește vorba ei blândă: «Niculăiță mamă, nu te mai gândi la banii ăia, maică... o fi fost vreo vrajă... ți s'o fi părut — farmece, fir'ar pe pustii locuri».
Niculăiță stă pe prispa casei ținându-și între palme tâmplele care-i svâcnesc și se gândește și nu poate să'nțeleagă, de ce i-a băgat degetul în gură și doftorul și domnul procuror.
Cum o să priceapă Niculăiță, când nici ceilalți care erau de față n'au priceput?
Doctorul, după primirea scrisorii procurorului, luase cu dânsul volumul de medicină legală a lui Vibert și pe tot drumul citise partea referitoare la cazurile de pseodomanie, atât de frecventă la copii și văzuse că e o manie care se vindecă, dacă nu cumva e o primă manifestare a unei nebunii care are să progreseze... În speță, după ce ascultase pe băiat, pe ceilalți oameni, între care și pe moș Grigore, venit și el la primărie, își făcuse convingerea deplină. Nu mai încăpea nicio îndoială că era vorba de prodromele unei alienațiuni în toată regula: vorbă fără șir, oareșcare temperatură, halucinații, lighioni, pisică pe care o aude ciripind, caz tipic... De aceea, după ce sfătuise pe părinții băiatului să se poarte blând cu dânsul, aducându-și aminte de o dovadă peremtorie, chemase din nou pe băiat, îl pusese să caște gura, și pipăindu-i cerul gurii cu degetul arătător, zisese procurorului:
— Uite, bagă degetul și pipăe... mai la stânga... Simți o protuberanță a palatului?
— Da, răspunsese procurorul complect edificat. Această ultimă dovadă, venită după explicările doctorului, ilustrate cu citațiuni din autorul la'ndemână, risipiseră toate îndoelile domnului procuror. Urcându-se în trăsură se felicitase de admirabila idee ce avusese de a trimite după doctor și, înduioșat de vădita și zgomotoasa desnădejde a păgubașului, dase poruncă primarului, notarului, șefului, încet, ca să nu fie auzit de grupul de oameni, cari stau mai deoparte:
— În orice caz voi supraveghiați. Vedeți dacă vreunul face cheltuieli mai mari decât de obiceiu...
Niculăiță stă pe prispă, dus pe gânduri, cu tâmplele'ntre mâni... Deodată sare în sus... Și-a adus aminte că jumătatea de coală din care făcuse fișicile, i-a rămas în buzunarul cojocului... Și i se pare că aceasta ar fi cea mai puternică dovadă de găsirea banilor. Dă fuga în odaie și caută prin buzunare, caută... Și negăsind hârtia iese în curte și începe să strige la surori, prinde pe frati-su Ilie și-l bate peste mâni: «La ce mi-ai umblat în buzunarele cojocului? la ce, hai? la ce umbli în ale mele?»... Copilul țipă. Mama cheamă în ajutor pe bărbatu-său și amândoi îl cuprind, unul de o mână, altul de alta. Dar el înjură cu ochii turburi și se zbate... De pe prispa casei de alături Salomia se uită cu groază închinându-se.
În așa stare îl găsește popa Alecu. El a mai văzut de astea și știind puterea de vindecare a rugăciunii, își petrece patrafirul și începe să citească: «Domnului să ne rugăm, Dumnezeul Dumnezeilor și Domnul Domnilor, făcătorul cetelor celor de foc și lucrătorul puterilor celor fără de trup, meșterul celor cerești și al celor pământești, pe carele nimenia din oameni nu l-a văzut, nici poate să-l vază»...
Niculăiță suspină adânc și zice cu amărăciune: «Lăsați-mă».
Părinții îl lasă și el se duce de se așează cuminte pe prispă... De acolo se aud numai parte din cuvintele pe care le citește preotul, restul se pierde într'un murmur ușor: «blestemu-te pe tine duh necurat cu Savaot... și cu toată... Adonai... Eloi... blestemu-te pe tine... adâncurile cele de pre sub cer... blestemu-te... Gomorenilor... și cu piatră pucioasă l-a ars... blestemu-te... teme-te, fugi, fugi...»
Niculăiță nu mai poate dormi; iese în curte. E seară, târziu... Măcar că bate un vânt rece, cerul e limpede sticlă. Luna scapătă, colo, peste crestele prunilor boerești. Vântul face să tremure așa sclipirea stelelor?...
Și cum stă Niculăiță așa în curte, lângă gardul lui Pârvu Miu, se deschide binișor ușa vecinului... coboară treptele o umbră care se îndreaptă încoace... E Salomia. O cunoaște și orb de-ar fi, de pe pas. Trece între casă și gard spre grădină. Acum e la doi pași de el.
— Salomio! chiamă el duios ca un cântec.
Fata dă un țipăt și se lipește de peretele casei, privindu-l cu spaimă.
— Salomio, nu-ți fie frică... N... n... nu sunt nebun Salomio... Și nu vreau să-ți fac nici un rău. Salomio...
Ea se uită cu ochii mari, în care nu mai e nici o umbră de batjocură, ci numai groază și zice tremurând:
«Fugi, Niculăiță, mi-e frică de tine... mi-e frică de tine!...» Și fuge înspre grădină.
Cele două umbre care peste un ceas, în fundul grădinii lui Pârvu Miu, stau alături șoptind, sunt Salomia și Petrică a lui Stan Pașalan.
— Mă, stai binișor... Să știi că mă supăr. Ce ciorile! Prea mă strângi tare... Ce, eu sunt de fier?
— Ba nu ești de fier, neică, ești de carne, trupșorul tău de carne e... și numai să-l mângâi aș vrea! dar când te cuprind în brațe, parcă tot mi-e frică să nu mi te fure altul, și atunci îmi vine să te strâng, să te fac mică, să...
— Ia!
— Ce e?
— N'ai auzit?
— Ce?
— Parc'a oftat cineva.
Ascultă amândoi cu luare aminte; dar nu se aude decât vântul.
— Ți s'a părut.
Nu i s'a părut, dar femeia aude mai de departe... Cel care a oftat, acum se duce repede. Încotro se duce, îl mână niște cuvinte auzite de mai multe ori, dar auzite unde?... la școală? la biserică?... cuvinte care dormiau în partea întunecată a minții lui și care acum câteva ceasuri au ieșit la lumină, și-i sună mereu la ureche: «veniți cu mine cei osteniți și împovărați și eu vă voiu odihni pre voi...»
Îl chiamă cuvintele acestea de colo, din culmea pe care stă ridicată crucea Căminarului... Ajuns sub cruce, își descinge betele de la brâu, le sărută și plânge, plânge... Apoi se uită în sus și de jur-împrejur. Tremură stelele. Suflă vânt rece... Nu mai sunt nici lăcuste, nici greeri... au murit toate de frig...
Du-te cu bine, Niculăiță, și Dumnezeu să te ierte...
Peste o săptămână, când gândaci de care n'a văzut niciodată Niculăiță îi vor mânca ochii lui negri, frumoși și iscoditori, — se vor gândi și vor vorbi despre dânsul fiecare după cum se va pricepe.
Cuconu' Epaminonda, ca vrednic urmaș al lui Platon și al lui Aristot, va explica proprietarului, care va fi citit în gazetă că la moșia dumnealui s'a spânzurat un băiat:
— Da, da, a lui Andrei Gropescu... Era nebun săracu'... Dacă ve aduțeț aminte, un baețel frumușel... udata la Simpetru, la împarțirea de premiile... Tocmai me vorbeam cu nevasta... Dela fasolica lu' tat-so udata la învațatura multa, asta aduțe utrava in sindzele...
Proprietarul după matură gândire o să răspunză: — Asta așa e.
Salomiei o să-i fie urât, uitându-se în curtea de alături, de unde va lipsi cu cine să-și treacă vremea până la întâlnirea cu Petrică...
Neica Andrei, uitându-se la grămada de bulumaci de sub șopron, o să se gândească cu durere că zăbrelele nu sunt isprăvite toate și c'o să trebuească să ducă iar în pod sculele lui moș Sandu...
Iar biata mama lui Niculăiță o să se bată cu pumnii în cap pe prispa casei, jelindu-se: — că era bun și blând și nimănui nu-i făcea nici un rău... că dacă-i ziceam să taie o pasere, zicea: «dă-o, maică, lui moș Grigore, că eu nu pot...» Lume, lume, ticăloasă...
Dar ori că și-ar zice ei ticăloasă, ori c'ar zice lumii, dreptate n'ar avea. Că ea ce vină are? Iar lumea de două mii de ani tot s'a îndreptat. Că azi oamenii, dacă nu ești la fel cu dânșii, nu te mai răstincnesc ei cu cruzime, — ci (mai ales dacă nu le ești o prea mare primejdie), te aduc fără multă răutate, ba poate chiar cu compătimire, să te răsticnești singur... Și tot e o îndreptare...
Cartea explorează firea sa iscoditoare și pasiunea pentru a observa natura și viețuitoarele mici, precum viermii de mătase sau diverse gângănii. Această curiozitate îl aduce adesea în bucluc, deoarece este neatent la sarcinile sale, cum ar fi păzitul boilor, ceea ce duce la pedepse din partea părinților. Cu timpul, Niculăiță ajunge să fie batjocorit de consăteni, care îi dau porecla de "Niculăiță Minciună" din cauza poveștilor sale incredibile despre observațiile din natură, pe care nimeni nu le crede. Singurul care îl înțelege și îl crede este ciobanul Isaia. Opera subliniază conflictul dintre sensibilitatea și spiritul de observație al copilului și scepticismul și pragmatismul lumii rurale.
Citește și
Rezumat Niculăiță Minciună de Ioan Al. Brătescu-Voinești
Nicușor de Ion Alexandru Brătescu-Voinești
Puiul de Ion Alexandru Brătescu-Voinești
Citește cartea Niculăiță Minciună de Ioan Al. Brătescu-Voinești
Niculăiță Minciună - Partea întâi
Doamnei Elisa I. Brătianu
Niculăiță Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din cătunul Manga, comuna Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la vorbă, măsurat la mișcări și nu știu cum să zic: dar sfios, ori prin urmare sfios.
În toate clasele primare, urmate la școala din Măgureni, a luat tot premiul întâiu, spre bucuria și măgulirea părinților. Că de! nu e lucru puțin în ziua de Sâmpietru, în școala împodobită cu flori, s'auzi că strigă de colo: «Premiul întâiu cu cunună — Gropescu Niculae», — să vezi pe domnul învățător că-i pune peste perișorul lui negru cununa de merișor, — pe domnul primar că-i dă un teanc de cărți mângâindu-l; și apoi să pleci pe linia satului, cu mama deoparte, tatăl de alta, și între voi feciorul vostru, în văzul consătenilor care zic cu dragoste: «să vă trăiască! și la mai mare!»
La sfârșitul școlii, domnul învățător Irimescu a zis că e păcat, ca așa băiat cu tragere de inimă la învățătură să nu meargă mai departe; iar neica Andrei Gropescu, dela Sâmpietru până la Septembrie s'a gândit și s'a răsgândit în toate felurile, — a luat sfat și dela unul și dela altul.
Învățătorul i-a spus precum văzurăți; și tot așa își zicea și el în ceasurile de trudă și de obidă, când vedea că munca lui și a Stanei, neveste-si, n'avea nici un spor, pentru casa lui împovărată de patru copii: Niculăiță de unsprezece ani, două fete gemene de trei și alt băiat în brațele Stanei.
Arendașul, conu' Epaminonda, i-a spus că învățătura multă mai rău utraveste sufletul omului, că țere cheltuială mare și desgustă pe om de munca pământului; i-a dat și pildă pe Ghițică al popii, care a urmat la liceu șase clase și a eșit un apelpisit și un derbedeu, de a speriat comuna; și tot așa își zicea și neica Andrei, când se gândia la lipsa lui de mijloace și la ajutorul ce puteau să-i dea de aci încolo brațele lui Niculăiță. Că și dacă nu era prea voinic, dar era tare dibaciu la mână și moștenise dela bunică-su, moș Sandu Gropescu, aplecare la dulgherie.
După moartea bătrânului sculele fuseseră urcate în podul casei, dar «iscoada de Niculăiță», care la moartea bătrânului era un noduleț abia de patru ani, dase într'o zi peste ele; și cu toate dojenile mamă-si: «dă-te jos d'acolo, proclete, că dă tat-tu peste tine și-ți moae oasele», copilul — care acum își aducea aminte ca prin vis de unchiașul care lucrase stâlpii porții — când și când da fuga în pod la sculele bunicului. Și încet-încet, din glumă, din joacă, azi a făcut un scăunel, mâne o morișcă de speriat ciorile, care prăpădiau cireșul din coastă, — până când într'o zi, când s'a întâmplat de-a pierdut tat-su codârla dela căruță: «Taică, îți fac eu una la fel.» Și s'a pus Niculăiță pe lucru și, din lemne vechi de prin curte, a făcut întâiu cotocii, pe urmă spetezele și, după ce le-a încheiat frumos, a eșit o codârlă, de s'au crucit și tat-su și mamă-sa și vecinii...
Da, lipsa de mijloace, îndemânarea băiatului la dulgherie și teama părintelui de pierderea acestui ajutor de mare preț, au dat greutate sfaturilor lui conu' Epaminonda; și a rămas Niculăiță acasă, la munca pământului.
De părut rău, lui nu i-a părut, că-i plăcea și munca la câmp și mai ales dulgheria... La câmp, când păzia boii cu alți băeți de seama lui, se juca el și cu ei; dar mai drag îi era să se răslețească de-o parte și să se uite cu băgare de seamă la ierburi și la lighioni. El era cel care-i învăța să scoață din găuri păianjeni și greeri cu un glonțișor de ceară legat de ață.
Băieții ceilalți stăteau ce stăteau lângă dânsul, apoi porniau la alte jocuri; iar el rămânea singur să supravegheze cum se luptau furnicile să ducă poveri de patru-cinci ori mai mari decât ele, — ori se târa binișor pe brânci, să vază ce face lăcusta de țârâie așa de tare.
Și au trecut așa an peste an, în totul șase, și a ajuns acum flăcău de șaptesprezece ani, frumos și așezat, dar sfios...
La dulgherie acum se pricepe bine. Stâlpii care stau grămadă sub șopron, pentru ulucile din față pe care, dacă i-o învrednici Dumnezeu, le ridică la anul — el i-a făcut; cosoroaba dela prispă, care putrezise la un cap, el a înlocuit-o; furca maică-si el a încrestat-o; și să vă arate Salomia, fata lui Pârvu Miu, vecinul, donicioara nouă, cumpărată de el din oborul dela Sfântul Ilie și tot de el înflorată cu fierul ars... Minune, nu altceva!...
Ar fi, după cum vedeți, o pildă de băiat fericit, dacă până în timpul de față ar fi găsit omul meșteșugul să stăpânească toată fericirea ce i se cuvine, — și dacă n-ar avea și Niculăiță partea lui de amărăciune, izvorâtă din netrebnicia întocmirii de azi a lucrurilor...
Dar amărăciunea lui Niculăiță a izvorât și din firea lui iscoditoare, deosebită de firea celorlalți... Încă de pe când era copil i-a jucat renghiuri... De câte ori nu l-a urechiat tat-su pentru că-și pierduse o jumătate de zi uitându-se cum mâncau ori cum își făceau gogoșile viermii de mătasă pe care-i creștea maică-sa? De mai multe ori a mâncat bătae, pentru că — în vremea când el urmăria câte o gânganie — boii pe care era trimes să-i păzească, intrau din miriște ori din islaz, în vreo holdă. De câteva ori a fost trezit de arsura unei nuele, însoțită de o înjurătură: «Mă, ești cu dușii de pe lume? Nu vezi că ți-au intrat boii în porumbul meu?» Dar nici dojana aspră a părinților, nici bătaia pentru plăți de ispașă, nu l-au putut vindeca...
Astea însă le-a răbdat Niculăiță fără mare supărare. Ceea ce era mai greu de răbdat, era batjocura. Că încet și treptat a ajuns de batjocură.
De două ori i se întâmplase să vază pe câmp, cum un bărzăune negru-galben se luptase cu un păianjin mai mare decât dânsul, cum îl biruise și cum îl luase între labe și zburase cu el. Vederea acestei lupte, care i se păruse cumplit de crâncenă, atât îl mișcase, încât a povestit-o și altora. — «O fi!...» răspunseseră unii. Tat-su răspunsese cu dojană: «după drăcii de astea caști gura de plătesc eu gloabă, tutuitule!» Iar cei mai tineri: «Muscă să prinză păianjini! Mă, da' grozav știi să le mai croești!»
Altădată a sărit ca mușcat de șarpe și a început să strige la alți băeți, care erau mai departe. Când au venit băeții și l-au întrebat de ce i-a strigat, le-a povestit înspăimântat că a văzut o lăcustă, de-ale de le zice călugăriță, cum odată s-a zbârlit, a bâzâit, a prins între ghiare o lăcustă mai mare ca ea și a început s'o mănânce.
— Unde, mă?
— Uite colea.
— Unde, mă?
— Colo, lângă mărăcinele ăla... mai la stânga...
S'au plecat băeții cu toții, s'a plecat și el, s'au uitat, dar n'au găsit călugărița. Iar unul dintre ei:
— Hai, mă, încolo, să ne isprăvească Marin istoria cu Frusina. Nu-l știți pe Niculăiță? Mă, să te duci la popa Alecu, să-ți citească o moliftă.
— Să n'am parte de...
— Nu te mai jura, mă, degeaba.
Într'o zi, cum sta pe un scăunel, crestând un băț cu briceagul, văzuse în stratul de mărar de lângă dânsul pisica lor, pe brânci, la pândă după un stol de vrăbii care, la patru-cinci pași de ea, ciuguliau pe jos, ciripind, niște mălai risipit. Uitându-se cu luare aminte la pisică, o văzuse căscând puțin gura și o auzise lămurit făcând din gâtlej ca vrăbiile. Parcă ar fi vrut să le ademenească, să vie înspre locul unde era ea pitită. Și în adevăr vrăbiile se duseseră după mălai înspre dânsa. O văzuse cum își încorda picioarele și când a judecat că sunt destul de aproape hârști! odată s'a repezit și a prins una în ghiare.
Seara a povestit la poartă cele văzute și auzite. Era de față și Pârvu Miu și fii-sa Salomia și lea Manda, mama Salomiei, și moș Grigore, alt vecin.
— Cum le vezi și le auzi numai tu pe toate, mă Niculăiță? a întrebat moș Grigore zâmbind. — Iaca eu sunt om de merg pe șaptezeci și patru de ani, dar pisică să facă din gât ca vrabia n'am auzit.
— Moș Grigore, nu știu alte pisici; dar a noastră face. Am auzit-o, uite, cum mă auzi dumneata.
— Mă, o să-ți scornească lumea o poreclă. O să te pomenești odată cu unul: «Niculăiță Minciună» și așa o să rămâi.
Salomia a început să râză cu hohote, zicând de câteva ori, parcă înadins, ca nu cumva să uite: «Niculăiță Minciună»...
...Și n'a mai trebuit să se găsească altul, să-i scornească porecla proorocită de moș Grigore cu o povață părintească... «Niculăiță Minciună» o să fie de acum încolo pentru tot satul... Și negreșit îl doare când i-o spun băeții; iar când Ghițică al popii l-o lua în zeflemea, întrebându-l: «ce-ai mai văzut, mă Niculăiță?» și i-o spune în hohotele de râs ale celorlalți, c'a văzut și el greere prinzând o cioară și mâncând-o, — Niculăiță o să se rușineze și o să înceapă să se îndoiască el însuși dacă a văzut și a auzit cu adevărat ce știe, de vreme ce acest om deștept, care făcuse șase clase de liceu, nu-l credea.
Și azi așa, mâni așa, dojana părinților pentru vremea pierdută degeaba «după prostii și după gărgăuni», neîncrederea unora, batjocura altora, au închis inima băiatului și l-au făcut tăcut și sfios... Un singur om era de se'țelegea cu el: bietul Isaia ciobanul...
Da, numai cu Isaia ciobanul se'nțelegea, numai Isaia îl credea, că și el văzuse viespe ucigând păianjini și călugărițe mâncând lăcuste mai mari decât ele și fel de fel de alte gângănii minunate, care nu se arată decât celor care au timp să se plece spre ele și drag să le privească.
În nopțile în care Niculăiță rămânea cu vitele la pășune, Isaia îl chema să-și aducă boii pe miriște, în preajma târlei și acolo îi cânta din caval doine, care în tăcerea dulce și misterioasă păreau rugăciuni ce se înălțau spre cerul spuzit de stele, — stelele prietine pe care tot dela Isaia învățase să le deosibească și să știe numele fiecăreia; și tot Isaia îl învățase să cunoască deslușit înțelesul deosebitelor feluri ale lătratului câinilor.
La plecarea din urmă Isaia îi făgăduise că în vara următoare o să-l ia cu dânsul să-l ducă pe-o săptămână la munții a cărora coamă sinilie se vedea în zare; dar în dulcele Sâmpietrului turma de oi se întorsese cu un alt cioban, care a adus cu dânsul și vestea morții lui Isaia... Și acum Niculăiță nu mai are pe nimeni cu care să se'nțeleagă, pe nimeni căruia să îndrăsnească să spue ce-au descoperit ochii lui iscoditori, de teama răspunsului batjocoritor auzit de atâtea ori: — «Bine a zis cine ți-a zis Niculăiță Minciună».
Și-l durea pe Niculăiță orice batjocură; dar durerea cea mai mare îi venia din zâmbetul de neîncredere al frumoșilor ochi ai Salomiei... Că pe băeți putea să-i ocolească. La han, despre partea băeților, putea să se uite fără să intre în horă; și în munca cu sapa ori cu tesla găsia, împotriva înveninării pe care i-o aduceau zeflemelele lor, doftorie — de parcă i-o lua cu mâna. Dar acelaș leac era fără nici o putere față de durerea pe care i-o pricinuia zâmbetul batjocuritor al fetei, — zâmbet, după care nu trebuia să alerge o dată pe săptămână la han, că-l avea acolo, peste gard, la fiecare ceas al zilei; iar duminica, la han, peste acest zâmbet se adăogau glumele și limbuția lui Petrică a lui Stan Pașalan, care urmăria stăruitor pe Salomia...
La câtăva vreme după întâmplarea cu moș Grigore, într'o după-prânză, Niculăiță și-a făcut drum spre casa învățătorului. L-a găsit în livadă, culegând prunele. Întâiu s'a sfiit să-i spue la ce venise, și a început să culeagă și el în rând cu ceilalți. Dar pe urmă, fiindu-i teamă că prea întârzie și, folosindu-se de o clipă când se găsia numai cu învățătorul mai la o parte, a îndrăznit să-l întrebe:
— Domnule, nu te supăra, dumneata știi multe...
— Ei?... a întrebat Irimescu, văzând că nu mai urmează.
— Uite ce e... dumneata știi multe, c'ai învățat carte multă... Nu e așa că pisica face ca vrăbiile?
— Cum ca vrăbiile?
— Face din gât ca vrăbiile...
Învățătorul s'a uitat la el cu luare aminte; iar Niculăiță a urmat:
— Și mă gândiam că poate ai dumneata vreo carte în care scrie că pisica face din gât ca vrăbiile... și-ți lucram și eu la vreo ulucă... la ceva...
— N'am nicio carte în care să scrie bazaconii d'astea, mă Niculăiță...
I-a părut rău grozav la întoarcere, — rău de tot... Tiii! să fi avut domnul învățător o carte așa... să fi adus pe Salomia, să citească ea... cu ochii ei... Că poate că altădată nu mai râdea, cum râsese atunci, la poartă, când cu vorba lui moș Grigore, râs frumos care în pieptul lui se prefăcuse în junghiu.
A doua zi, după ce a lucrat niște zăbrele, a presărat mălai prin locul unde văzuse el vrăbiile și, după ce și-a sgornit surorile, a adus pisica, a luat pe frati-su Ilie lângă dânsul, ca să nu se miște — și s'a așezat la pândă crestând un băț. La scurtă vreme au venit câteva vrăbii, și a început și pisica să facă din gât ca ele... Atunci Niculăiță a început să strige șuerat Salomiei, care scutura niște țoale pe prispa casei: «Salomio, Salomio!»
Fata a ridicat capul; și el, stând nemișcat, a șoptit: «Apropie-te binișor de gard... binișor...» Dar Salomia s'a apropiat se vede prea sgomotos că odată au zburat vrăbiile.
— Le speriași... dar, dacă nu ești prea zorită, treci pe poartă și vino'ncoace nițel. Uite pisica colea'n mărar... Vin' s'o auzi cum face.
Era curioasă și fata să auză, și a venit. El i-a dat un scăunel și s'a așezat cu un genunche în pământ lângă dânsa, ținând pe frati-su Ilie alături de el. Și au stat așa alături... au stat... au venit două-trei vrăbii; dar pisica moțăia nepăsătoare... Și cum ședeau așa alături nemișcați, deodată a simțit Niculăiță că din părul auriu al Salomiei și din sânul ei de fecioară de șaisprezece ani se răspândia un miros de busuioc și de sulfină, mai ademenitor și mai dulce decât toate florile pe care le'ncresta el, decât toate gângăniile a cărora cunoaștere îl ispitia; și, îmbătat de fericire, a întins mâna dreaptă și a cuprins-o de mijloc... Dar Salomia care, pe când se uita la pisică, se gândia la deșteptăciunea și la puterea lui Petrică a lui Stan Pașalan, și-a întors capul mirată, a început să râză și desprinzându-se: «Zi, d'aia m-ai chemat, Niculăiță Minciună!» și a fugit sglobie acasă.
După ziua aceasta i-a lucrat el donicioara, înflorind-o cu fierul roșu, care ardea ca zâmbetul ei necredincios și batjocoritor... Salomia i-a dat și ea niște bete, — bete ca toate betele; dar lui Niculăiță i s'a părut că altele asemenea nu mai sunt pe lume...
Niculăiță Minciună - Partea a doua
A plecat Niculăiță la oraș, cu căruța cu lemne. Că s'a gândit neica Andrei că tot îi stau boii degeaba acum la începutul lui Octombrie... Ce bruma porumb a făcut, l-a cărat, prunele asemenea; de arat nu era chip, până nu s'o îndura Dumnezeu să dea o bură de ploae, că era pământul cremene...
A cumpărat omul dela domnul Frim, din pădurea care o taie, treni stânjeni de lemne: când și când să'ncarce căruța cu cât or putea duce boii, — și ori să se ducă el la târg ori să mâie pe Niculăiță, să le vânză cu ceva câștig. Au încărcat amândoi de aseară mai bine de un sfert de stânjen,l-au legat regulat cu lanțul să nu pice și, când mai erau două ceasuri până la ziuă, și-a îmbrăcat Niculăiță cojocul; maică-sa i-a strigat dela vatră: «încheie-te la piept, că e frig»; tat-su i-a adus aminte pentru a patra oară: «să nu le dai din unsprezece lei nici o para mai jos — și fii cu ochii în patru să nu te'nșele fr'unul, că tu ești cam tutuit!»...
Era întuneric beznă; dar Niculăiță nu știa ce e frica, nici urâtul. Pe tot drumul, treisprezece kilometre, mai mult în căruță, sus pe lemne, a stat, fluerând încet, cu ochii la stelele grozav de strălucitoare în această noapte limpede de răcoarea toamnei. Îi erau dragi lui stelele toate, mai ales de când îl învățase răposatul Isaia ciobanul cum le chiamă mai pe fiecare. Și cum venia înspre răsărit, a văzut cum s'a ivit și s'a ridicat din marginea zării luna nouă, apoi luceafărul de ziuă; pe urmă s'a făcut o geană roșie, s'a deschis fața cerului, s'a tot deschis, stelele s'au topit una câte una, și luceafărul, și cornul lunei; iar în dreptul locului unde se ivise geana roșie au început să iasă suliți aurii... ca părul Salomiei...
Când a ajuns la oraș, soarele era sus. Cârciumarul de la barierea orașului l-a întrebat cât cere pe lemne. — «Unsprezece lei» a răspuns Niculăiță; iar negustorul căruia nu-i trebuia, că el avea lemne, după ce s'a uitat bine la marfă, a zis: «face, că sunt lemne bune de tufă curată»; și, după ce s'a uitat și în ochii băiatului, i-a dat o povață: «mă, băețaș, tu să ceri pe ele cinsprezece lei, să ai de unde lăsa».
Acum trei zile să fi venit Niculăiță cu lemnele astea la târg, numaidecât le desfăcea, — că nepriceperii lui la negustorie i-ar fi venit într'ajutor vântul pizmaș, care a bătut până ieri dimineața; dar azi, soarele cald care l-a făcut să-și scoată cojocul, îi strică vertul mărfii... Unul îi dă opt lei, altul zece, altul zece și șase bani; dar el nu le dă și umblă prin oraș până pe la ziua jumătate...
— Dar ce ești tu, turc, să nu lași nici un ban din cât ai cerut? îi răcnește un brutar. — Trage înăuntru'n curte.
— Dar să știi, unsprezece lei, jupâne.
După ce le descarcă, Niculăiță și le așeză unul câte unul, sfert regulat, brutarul îi numără în gologani zece lei și jumătate.
— Păi, ne-a fost vorba unsprezece lei, jupâne.
— Dar ce, tu ești turc? Dacă-ți place; dacă nu, încarcă-ți-le și pleacă.
Niculăiță îi dă banii înapoi și, fără supărare, începe să încarce lemnele la loc, frumos, tacticos, cum le încărcase aseară la pădure.
Liniștea băiatului pesemne că i-a plăcut brutarului, că începe să râză și, scoțând unsprezece lei deplini, îi dă zicând: «Ăsta să știi că e Păcală».
Niculăiță și-a băgat banii în chimir, își înjugă boi și pleacă... Se gândește că mai bine i-ar fi dat banii în fișice. Așa, te pomenești că la'ntors, de neodihna de peste noapte, îl prididește vreun somn în căruță și i se risipesc gologanii. De aceia, mergând pe uliță, caută cu ochii pe jos, doar o găsi vreun petic de hârtie, să facă banii fișice. Nu caută de prisos: prin dreptul tribunalului găsește o jumătate de coală de hârtie. O ridică, o bagă în sân și, după ce iese din oraș, se sue în căruță, taie hârtia în două; o jumătate o taie iar în două și, scoțându-și banii din chimir, face două fișice: unul de cinci lei, altul de șase. Le bagă frumos în chimirul pe care-l închide cu îngrijire și zice: «cea! Joian!»...
...Mai târziu, când se înorează și începe să bată vântul, își pune cojocul pe dânsul și simte ceva rece în sân. E cealaltă jumătate de hârtie neîntrebuințată pe care n'a aruncat-o. O scoate și se uită la ea. E scrisă de mână și, cum știe să citească, citește: ...«făcând aplicația articolului 327, a căruia cuprindere este următoarea: Cel ce, găsind pe drumuri ori pe uliță lucruri ce nu sunt ale sale și întrebându-se despre ele, le va tăgădui, se socotește că a comis un abuz de încredere și se va pedepsi cu închisoarea dela 15 zile până la 3 luni»...
— Adică cum? se gândește Niculăiță — dacă oiu găsi eu în drum, să zicem un galben, să nu fie al meu care l-am găsit? Dar ce, l-am furat? Nu l-am găsit? Pă ce să-l dau altuia? Și citește încă o dată; și când ajunge la «întrebându-se despre ele», deodată duce repede mâna la chimir. Fișicile sunt la locul lor; dar acum începe să se facă lumină în mintea lui Niculăiță: «Dar dacă ăl de l-a pierdut a muncit pe el? Dacă s'a dus la pădure, cum s'a dus el cu tat-su și i-o fi căzut peste picior un buștean, cum i-a căzut lui tat-su? Dar dacă o fi umblat cât a umblat el prin târg astăzi? Și dacă a schimbat banii pe un galben, ca să-l ducă de pus în salbă unei fete ca Salomia?»...
Și aducându-și aminte de o vorbă auzită de mai multe ori de la tat-su: «de banul nemuncit nici praful nu s'alege», înainte de a ațipi în căruță își zice că el chiar de nu l-ar întreba nimeni, dacă i s'ar întâmpla să găsească o pungă cu bani, ar duce-o la primărie ori la domnul șef de jandarmi...
Cine i-a auzit gândul de i l-a împlinit așa de curând? Că la patru zile după asta întocmai așa i s'a întâmplat. Erau cu toții la porumbiște, tăiau cocenii. La un timp, tat-su zice: — «Mă Niculăiță, era vorba să dregi ușa de la podul șopronului, — și n'ai dres-o. Până diseară, în patru ceasuri, eu zic că faci una nouă»...
— Fac.
— Brațele noastre ne ajung aici să dăm gata și să încărcăm până diseară.
— Așa e.
Și Niculăiță pleacă; și ca să ajungă mai degrabă acasă, o taie prin prunii boerești, sare pârleazul din dreptul crucii Căminarului, o cruce înaltă de piatră în marginea șoselei, o coboară la stânga pe șosea; și cum umblă pe poteca din marginea drumului, vede jos, dinaintea lui, un portofel de piele neagră... Îl ridică, îl deschide și vede, și în buzunarul din dreapta și în buzunarul din stânga al portofelului, hârtii de bani, hârtii multe, câte n'a văzut neam de neamul lui... Se uită de jur împrăjur: nimeni... Mult la gânduri nu stă și o pornește; dar, în loc să ție drumul spre casă, sare alt pârleaz și se îndreaptă spre reședința jandarmeriei. Mergând așa, zâmbește gândindu-se: «De! să nu-l am acum colea, în mână și să spui la lume c'am găsit un portofel cu bani, ar zice că mint». Oamenii sunt duși după treburi; se întâlnește numai cu copii mici, n'are cu cine vorbi... Ajunge la reședință, deschide ușa. Domnul șef e singur în odaia din dreapta. Tolănit pe pat, citește o gazetă... Din fund se aude cântând un glas de femee. E glasul cucoanei Steluții, ibovnica domnului șef. O fi lucrând ceva și cântă: «suspine crude pieptu-mi zdrobește»...
— Ce e, mă? întreabă domnul șef, ridicând ochii de pe gazetă.
— Uite, domnule șef. Venind p'ici pe șosea, — că m'a mânat taica acasă, să dreg ușa de la gura șopronului, — și așa, am dat prin prunii boerești și am sărit pârleazul din dreptul crucii Căminarului, și cum umblam așa, văz jos o tomoașcă neagră. Zic: «ce să fie aia?» Și când m'aplec, uite ce găsii: portofelul ăsta cu bani de hârtie mulți. Și am venit de vi l'am adus dumneavoastră, că trebue să se arate păgubașul...
Domnul șef se uită de mai multe ori, când la flăcău, când la banii din portofel, și după o lungă tăcere întreabă:
— Mai era cineva cu tine?
— Nimeni.
— Ai spus la alții?
— La nimeni. Am venit p'ici pe poteca de din dos, drept la dumneavoastră.
Domnul șef tace, apoi:
— Ia ascultă, mă Niculăiță, parcă așa te chiamă...
— Așa.
— Să nu mai spui la nimeni, până nu s'o ivi păgubașul, că te aude spunând cum e portofelul și se scoală vreunul și zice că el l-a pierdut, fără să-l fi pierdut el. Nici mă-ti, nici lu tat-tu să nu le spui până nu se arată păgubașul, auzi?
— Auz!
— Bine ai făcut că l-ai adus, bravo! Ești băiat cinstit. Și să știi c'o să spui eu păgubașului să te cinstească frumos.
Niculăiță o pornește spre ușă; dar când e în prag, domnul șef, gândindu-se la procesul-verbal ce va trebui să dreseze, îl mai întreabă:
— Cum te chiamă pe tine?
— Gropescu Niculae.
— Carte știi?
— Știu...
Rămas singur, domnul șef scoate hârtiile din portofel, le numără de trei ori: sunt cinci-mii-patru-sute de lei în hârtii de câte o sută, încolo nimic. Își scoate tabacherea, își face o țigară, o fumează dus pe gânduri, se închină a mirare și înainte de a începe să scrie, se lasă cu scaunul pe spate și strigă:
— Steluțo!
Dar Steluța cântă și n'aude.
Domnul șef se scoală și strigă din pragul odăii mai tare:
— Steluțo!
— Ei? face Steluța, ridicând ochii de pe bluza la care lucra.
— Ia vin' nițel...
După ce domnul șef i-a povestit istoria toată, după ce i-a arătat banii, au rămas amândoi amuțiți... Gândindu-se la bluzele de mătasă, la jachetele, la pălăriile, pe care și le-ar fi putut cumpăra dumneaei pe atâția bani, cucoana Steluța a zis într'un rând: «Cum nu-i găsii eu, Doamne?!» Și iar a tăcut și i s'a dus gândul la ifosele primăresei și ale Irimeaschii care se uitau la ea de sus... Într-un târziu a întrebat: — «Ăla de-i zice Niculăiță Minciună?» Și iar după o tăcere: «Și zici că nu l-a văzut nimeni?»
Dar domnul șef s'a uitat în ochii ei și n'a răspuns nimic...
Niculăiță Minciună - Partea a treia
În vremea asta Niculăiță se și apucase de lucru și, scoțând cu cleștele cuele ușii celei vechi, se gândia că maică-si și lui tată-său tot trebue să le spue, n'are încotro.
— Ce lucrezi acolo, mă Niculăiță?
Băiatul ridică ochii, în care a înflorit un zâmbet de fericire dela întâiul sunet al glasului care-l întreabă, și vede pe Salomia. E urcată pe un buștean cu brațele pe gard. Vântul îi flutură'n părul auriu și ochii ei verzi, ca apa adâncă și limpede la umbră, zâmbesc a batjocură...
— Dreg ușa dela podu' șopronului, răspunde Niculăiță, și se gândește: «Nu, ei nu-i spui, că nu mă crede și o să spue la alții râzând de mine. Mai bine să afle singură dela alții, când s'o ivi păgubașul»...
S-a ivit păgubașul. E colo, pe linia satului, în mijlocul mulțimii de femei și de copii adunați în jurul lui. Călărețul care a trecut adineauri în buestru, ăla e păgubașul.
Salomia care, de pe bușteanul pe care era urcată, vede copii alergând într'acolo, se coboară și dă fuga la poartă zicând: «Nu'ș ce s'a întâmplat pe linie, că văd că dau copiii fuga'n sus».
Niculăiță își lasă lucrul și iese și el la poartă. O femee care vine dintr'acolo îl dumirește:
— E un negustor, care, cică, a pierdut o pungă cu bani și întreabă dacă n'a găsit-o cineva.
Niculăiță se duce grăbit într'acolo, își face loc printre copii și, ajuns lângă negustor, îl atinge de braț și-l întreabă:
— Cum era punga dumitale?
— Un portofel de piele neagră, sgâriat într'un colț, portofel de-alea care se'ndoește așa, cu două buzunare...
Niculăiță zice cu simplitate:
— L-am găsit eu adineauri lângă crucea Căminarului și l-am dus la domnul șef de jandarmi.
Negustorul pare nebun de bucurie, nu știe ce să mai zică. Și pe când femeile se crucesc de mirare, pleacă cu flăcăul spre reședința jandarmeriei, cu droaia de copii după dânșii.
Niculăiță Minciună - Partea a patra
Mișcare neobișnuită în Măgureni. Lume adunată la primărie... Se așteaptă sosirea domnului procuror, care vine să ancheteze cazul la fața locului; și sosirea autorității se așteaptă cu nerăbdare, ca să se facă odată lumină în această afacere încurcată, care ține lumea în nedumerire... Ciudată împrejurare! Alaltăeri, Marți, pe la toacă, s'a ivit în comună domnul Niță Andreescu, de ține în tăiere pădurea Colfescului, întrebând din om în om, dacă nu cumva i-a găsit vreun portofel cu 5400 de lei, pe care l-ar fi pierdut dimineața, când trecea spre vale. Și pe când întreba niște femei din cătunul Manga, s'a pomenit cu Niculăiță, feciorul Gropescului, ăla de-i zice «Niculăiță Minciună», că l-ar fi găsit el în dreptul crucii Căminarului, că l-ar fi dus la tactul jandarmeriei și l-ar fi dat în mâna șefului; iar șeful cică haabar n-are. Păgubașul neștiind ce s'aleagă din arătările băiatului și din tăgada șefului, s'a plâns procurorului care trebue să pice...
Și iată-l sosește, singur, numai cu grefierul. Căpitanul de jandarmi care trebuia să-l însoțească lipsia, dus la București. Trage la primărie unde-l așteaptă păgubașul; se supără că nu sunt veniți nici șeful de jandarmi, nici băiatul care zice c'a găsit banii; dă poruncă să trimeată numaidecât după ei; iar până la sosirea lor, cere lămuriri de la primar, dela notar, dela preceptor.
— De! domnule procuror — vorbește primarul — știu eu ce să zic? Asta vorbim și noi între noi de alaltăeri... Să mință șeful?... de!... Sumă mare... cinci-mii-patru-sute de lei... Banul e ochiul dracului... Te pomenești... Dar iar mă gândesc: să bagi pe om în pușcărie așa, pe vorba unui zănatic...
— Cum zănatic? întreabă procurorul.
Răspunde notarul:
— Păi să vedeți, domnule procuror, băiatul ăsta e cam așa... cum să zic?
— Cum îl chiamă?
— Niculăiță Gropescu, dar lumea îi zice: «Niculăiță Minciună».
— De ce?
— I-a scornit așa o poreclă.
Procurorul din ce în ce mai intrigat și nerăbdător întreabă:
— Pe cine ați trimes după ei?
— Am trimes un vătăjel; dar iată că vine șeful. Dacă binevoiți să-l ascultați.
Domnul procuror binevoește.
Ușa se deschide și domnul șef intră, scoate capela, o ține cu mâna stângă, lipită de sabie; și, alăturând călcâile zornăitoare, zice uitându-se drept în ochii procurorului:
— Trăiți!
Autoritatea superioară îl examinează de sus până jos. Constată că e acelaș bărbat voinic, oacheș, de toată frumuseța în uniforma cu întreite galoane. Îl cunoaște de mult, și-l întreabă:
— Ce e, Albescule, cu chestia banilor?
Domnul șef zâmbește, dar cu măsură (a! cucoană Steluțo, meșteră profesoară ești!) și răspunde:
— De! domnule procuror, dacă credeți dumneavoastră că sunt eu în stare de așa ceva — și că trebue...
Dar domnul procuror a venit să ancheteze; și dumnealui când vine să ancheteze, nu-i place vorbă multă. Dumnealui, când cel cărui îi pune vreo întrebare, nu-i răspunde scurt și se lungește la vorbă, — i-o taie. Din experiența dumnealui de doi ani a constatat că asta e cea mai bună sistemă. «Altfel nu mai isprăvești niciodată». De aceia taie vorba șefului și chiar îl înștiințează:
— Mie, te rog, să-mi răspunzi scurt. Unde erai când a sosit păgubașul la reședința jandarmeriei?
— Eram acolo.
— Să vie Andreescu.
Păgubașul Andreescu vine de afară. Procurorul îl întreabă:
— Unde ai găsit pe domnul șef, când te-ai dus la jandarmerie?
— Să vedeți, domnule procuror... după ce m'a întrebat băiatul cum era portofelul meu și i-am spus că era negru, cu o zgârietură la un colț...
— A! pardon, pardon! Mie, ieri la parchet, mi-ai spus că băiatul ți-a spus dumitale întâiu cum era portofelul. Acum zici că dumneata i-ai spus lui... Uite ici în procesul verbal...
— Să vedeți, domnule procuror...
— Ce să văz? Mie te rog să-mi răspunzi scurt: el ți-a spus dumitale întâiu cum era portofelul, ori dumneata lui?
— Eu lui.
Notarul înștiințează pe domnul procuror c'a sosit băiatul; și domnul procuror, care e foarte curios să-l vadă, spune păgubașului și jandarmului să aștepte afară, și dă poruncă să i se aducă băiatul... Băiatul intră. E tras la față, cu o frunte largă, sub care sclipesc doi ochi negri, în care tremură o licărire de friguri... Altfel foarte curățel...
Vătăjelul își explică întârzierea:
— Nu vrea să vie, să trăiți, domnule procuror. Abia l-am adus.
— De ce nu vreai să vii, măi băete?
Niculăiță ridică din umeri... A! de Marți după prânz s'au petrecut multe, pe care nu le-ar putea povesti cu șir Niculăiță. Mai ales cele petrecute pe dinăuntrul lui. Toate tremură, sclipesc și se sting nestatornice ca fulgerile.
...a ajuns la jandarmerie cu păgubașul și cu alți oameni după ei, între care parcă și primarul... Și a zis zâmbind: «s'a găsit păgubașul, domnule șef»... Și șeful a zis mirat: «care păgubaș?»... Și el s'a uitat bine să vază dacă vorbește cu șeful, și a zis: «păgubașul cu portofelul de l-am găsit lângă crucea Căminarului... de vi l-am adus adineauri»... Și șeful, a zis: «ce mă, visezi?»... Și el s'a uitat la lume și s'a pipăit și a zis iar: «adineauri, când cânta cucoana Steluța pe pălimar»... Și domnul șef a răcnit: «ce mă, ești nebun?»... Și el atunci a simțit că parcă i se rupe ceva în cap, înăuntru, și a zis duios, ca din pragul unei mari primejdii: «domnule șef, ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e»... Și domnul șef l-a plesnit cu pumnul peste gură de l-a podidit sângele... Și pe urmă nu mai știe, până unde a venit mă-sa și cu mama Paraschiva care-i descânta și-i da să bea apă dintr'o oală nouă... Era pe prispa casei... Alături era parcă nea Pârvu Miu și cu moș Grigore, vorbiau cu tat-su... Moș Grigore-l întreba: «dar ție și mă-si cum de nu v'a spus nimic? cum n'a dat fuga să vă spue întâiu vouă?»... Nea Pârvu a zis: «Cu ei nu s'a întâlnit, n'auzi? dar fii-mi cum de nu i-a spus nimic? c'a vorbit cu ea după aia»... Și s'a întors nea Pârvu cu fața spre gard și a întrebat: «așa e Salomio?» Și Salomia era urcată pe buștean lângă gard, se uita speriată și a răspuns: «Așa e»... Și el s'a sculat și a răcnit odată: «Uite aici, cu mânile amândouă l-am ținut — ca lemnul să i se usuce mânile!» și pe urmă iar nu mai știe... Parcă a venit ieri primarul și notarul și s'a dus cu ei de le-a arătat unde a găsit portofelul, pe unde a sărit pârleazul, pe unde a dat, pe unde s'a întors...
Astea tot le mai zărește Niculăiță, că sunt lucruri trăite, văzute și auzite... Dar ce nu mai poate zări, e treptata pierdere a simțului realității pe care i-a adus-o îndoiala, neîncrederea tuturora... și indignarea șefului care nici n'a mai putut să se stăpânească... Sunt câteva ceasuri de când nu mai e așa de sigur c'a găsit în adevăr banii... Venind pe drum cu vătăjelul se silise să-și orânduiască gândurile și să spue cum s'a întâmplat, dela început...
— N'auzi, mă băete — întreabă a doua oară domnul procuror — de ce nu vreai să vii?
— De!...
— Cum de?! Faci o pâră contra unui om; viu eu, procurorul, să cercetez faptul; trimet după tine și nu vrei să vii? Ce fel de socoteală e asta?...
— De!...
— Cum te chiamă?
— Gropescu Nicolae.
— Nu-ți zice ție lumea «Niculăiță Minciună»?
La asta nu se mai gândise Niculăiță. Așa e!!... Lui îi zice «Niculăiță Minciună»!!... Vezi dumneata?!...
— N'auzi ce te'ntreb? Îți zice lumea «Niculăiță Minciună»?
— Mi-o fi zicând.
— Cum, «mi-o fi zicând»? Îți zice; spune toată lumea. De ce?
— De!...
— Iar «de»!... În sfârșit... Spune, cum e cu chestia banilor?
Băiatul se codește: se silește să-și adune mințile risipite... Vrea s'o ia dela'nceput, cum și-a făcut planul venind cu vătăjelul... Se freacă cu mâna pe frunte, înghite în sec... Procurorul așteaptă...
— Uite, domnule... Când mi-a dat mie brutarul...
— Care brutar?
— Brutaru' de i-am vândut lemnele în unsprece lei, azi se'mplinește o săptămână...
— Ce-mi tot îndrugi mie de brutar?... Ce are a face brutarul?
— Să vă spui...
Și Niculăiță tace și iar se silește să-și adune mințile care se amestecă... Domnul procuror se uită cu luare aminte la tremurarea mânilor băiatului, la privirea lui rătăcită; și cum e om bun la inimă și milos și cum a început să înțeleagă, după ce se uită în ochii primarului și ai notarului, zice blând:
— Spune.
— Când mi-a dat mie banii brutaru'... de m'a mânat taica la târg cu lemnele... și am văzut stelele...
Niculăiță tace.
— Spune.
— Că întâiu a vrut să-mi dea numai zece lei și jumătate, dar pe urmă... Ghițică al popii mi-a scornit mie porecla, că el nu crede că ia bărzăunu' păiajine...
În capul domnului procuror s'a făcut lumină deplină. Nu mai încape îndoială... Se vede cât de colo. Deci ca să nu piarză vreme multă îl oprește din povestire și-i zice să mai aștepte afară. După ce băiatul a ieșit, zice celor de față:
— Bietul băiat.
— Eu ce vă spuneam, domnule procuror? zice notarul.
Procurorul stă pe gânduri. Se gândește matur...! Aseară la club unde se vorbia de acest caz, Mitică Ionescu, avocatul, zisese: «te pomenești că reclamantul n'a pierdut niciun ban și-și pregătește vreun faliment»... Și cazuri de astea cunoaște destule domnul procuror... Nu mai departe, cazul de deunăzi cu Daradan... Dar atunci băiatul? Dar așa e... băiatului îi spusese o femee că un om a pierdut un portofel pe care-l caută. Asta a mărturisit-o păgubașul de ieri; iar cum era portofelul a mărturisit adineauri păgubașul, că i-a spus-o chiar el... După matură gândire domnul procuror face: «hm!» și întreabă pe primar:
— Cât e d'aici până la spitalul din Dălgeni?
— Patru kilometri.
— Spune birjarului să înhame caii, și să se ducă un vătăjel cu scrisoarea pe care o s'o scriu eu acum, s'o dea doctorului... Să-i spue și din gură că-l aștept aici, să vie neapărat...
Și domnul procuror scrie repede: «Doctore dragă... Urcă-te în trăsură și vino imediat până aici... Un caz curios de auto-sugestie, de telepatie, de pseodomanie! Cum însă nu vreau să-mi asum singur responsabilitatea, am neapărat nevoie de avizul unui om competent ca dumneata. La revedere. Vino neapărat că am să-ți povestesc ceva nostim despre Nineta».
Niculăiță Minciună - Partea a cincea
Tatăl lucrează la gluga de coceni. Mama, uitându-se din când în când spre prispă, mătură prin bătătură: să fie curat, că vine popa Alecu. I-a povățuit lumea să cheme popa să citească o moliftă... Descântecele mamei Uții nu mai ajută la nimic, și mai rău îl îndârjește vorba ei blândă: «Niculăiță mamă, nu te mai gândi la banii ăia, maică... o fi fost vreo vrajă... ți s'o fi părut — farmece, fir'ar pe pustii locuri».
Niculăiță stă pe prispa casei ținându-și între palme tâmplele care-i svâcnesc și se gândește și nu poate să'nțeleagă, de ce i-a băgat degetul în gură și doftorul și domnul procuror.
Cum o să priceapă Niculăiță, când nici ceilalți care erau de față n'au priceput?
Doctorul, după primirea scrisorii procurorului, luase cu dânsul volumul de medicină legală a lui Vibert și pe tot drumul citise partea referitoare la cazurile de pseodomanie, atât de frecventă la copii și văzuse că e o manie care se vindecă, dacă nu cumva e o primă manifestare a unei nebunii care are să progreseze... În speță, după ce ascultase pe băiat, pe ceilalți oameni, între care și pe moș Grigore, venit și el la primărie, își făcuse convingerea deplină. Nu mai încăpea nicio îndoială că era vorba de prodromele unei alienațiuni în toată regula: vorbă fără șir, oareșcare temperatură, halucinații, lighioni, pisică pe care o aude ciripind, caz tipic... De aceea, după ce sfătuise pe părinții băiatului să se poarte blând cu dânsul, aducându-și aminte de o dovadă peremtorie, chemase din nou pe băiat, îl pusese să caște gura, și pipăindu-i cerul gurii cu degetul arătător, zisese procurorului:
— Uite, bagă degetul și pipăe... mai la stânga... Simți o protuberanță a palatului?
— Da, răspunsese procurorul complect edificat. Această ultimă dovadă, venită după explicările doctorului, ilustrate cu citațiuni din autorul la'ndemână, risipiseră toate îndoelile domnului procuror. Urcându-se în trăsură se felicitase de admirabila idee ce avusese de a trimite după doctor și, înduioșat de vădita și zgomotoasa desnădejde a păgubașului, dase poruncă primarului, notarului, șefului, încet, ca să nu fie auzit de grupul de oameni, cari stau mai deoparte:
— În orice caz voi supraveghiați. Vedeți dacă vreunul face cheltuieli mai mari decât de obiceiu...
Niculăiță stă pe prispă, dus pe gânduri, cu tâmplele'ntre mâni... Deodată sare în sus... Și-a adus aminte că jumătatea de coală din care făcuse fișicile, i-a rămas în buzunarul cojocului... Și i se pare că aceasta ar fi cea mai puternică dovadă de găsirea banilor. Dă fuga în odaie și caută prin buzunare, caută... Și negăsind hârtia iese în curte și începe să strige la surori, prinde pe frati-su Ilie și-l bate peste mâni: «La ce mi-ai umblat în buzunarele cojocului? la ce, hai? la ce umbli în ale mele?»... Copilul țipă. Mama cheamă în ajutor pe bărbatu-său și amândoi îl cuprind, unul de o mână, altul de alta. Dar el înjură cu ochii turburi și se zbate... De pe prispa casei de alături Salomia se uită cu groază închinându-se.
În așa stare îl găsește popa Alecu. El a mai văzut de astea și știind puterea de vindecare a rugăciunii, își petrece patrafirul și începe să citească: «Domnului să ne rugăm, Dumnezeul Dumnezeilor și Domnul Domnilor, făcătorul cetelor celor de foc și lucrătorul puterilor celor fără de trup, meșterul celor cerești și al celor pământești, pe carele nimenia din oameni nu l-a văzut, nici poate să-l vază»...
Niculăiță suspină adânc și zice cu amărăciune: «Lăsați-mă».
Părinții îl lasă și el se duce de se așează cuminte pe prispă... De acolo se aud numai parte din cuvintele pe care le citește preotul, restul se pierde într'un murmur ușor: «blestemu-te pe tine duh necurat cu Savaot... și cu toată... Adonai... Eloi... blestemu-te pe tine... adâncurile cele de pre sub cer... blestemu-te... Gomorenilor... și cu piatră pucioasă l-a ars... blestemu-te... teme-te, fugi, fugi...»
Niculăiță Minciună - Partea a șasea
Niculăiță nu mai poate dormi; iese în curte. E seară, târziu... Măcar că bate un vânt rece, cerul e limpede sticlă. Luna scapătă, colo, peste crestele prunilor boerești. Vântul face să tremure așa sclipirea stelelor?...
Și cum stă Niculăiță așa în curte, lângă gardul lui Pârvu Miu, se deschide binișor ușa vecinului... coboară treptele o umbră care se îndreaptă încoace... E Salomia. O cunoaște și orb de-ar fi, de pe pas. Trece între casă și gard spre grădină. Acum e la doi pași de el.
— Salomio! chiamă el duios ca un cântec.
Fata dă un țipăt și se lipește de peretele casei, privindu-l cu spaimă.
— Salomio, nu-ți fie frică... N... n... nu sunt nebun Salomio... Și nu vreau să-ți fac nici un rău. Salomio...
Ea se uită cu ochii mari, în care nu mai e nici o umbră de batjocură, ci numai groază și zice tremurând:
«Fugi, Niculăiță, mi-e frică de tine... mi-e frică de tine!...» Și fuge înspre grădină.
Niculăiță Minciună - Partea a șaptea
Cele două umbre care peste un ceas, în fundul grădinii lui Pârvu Miu, stau alături șoptind, sunt Salomia și Petrică a lui Stan Pașalan.
— Mă, stai binișor... Să știi că mă supăr. Ce ciorile! Prea mă strângi tare... Ce, eu sunt de fier?
— Ba nu ești de fier, neică, ești de carne, trupșorul tău de carne e... și numai să-l mângâi aș vrea! dar când te cuprind în brațe, parcă tot mi-e frică să nu mi te fure altul, și atunci îmi vine să te strâng, să te fac mică, să...
— Ia!
— Ce e?
— N'ai auzit?
— Ce?
— Parc'a oftat cineva.
Ascultă amândoi cu luare aminte; dar nu se aude decât vântul.
— Ți s'a părut.
Nu i s'a părut, dar femeia aude mai de departe... Cel care a oftat, acum se duce repede. Încotro se duce, îl mână niște cuvinte auzite de mai multe ori, dar auzite unde?... la școală? la biserică?... cuvinte care dormiau în partea întunecată a minții lui și care acum câteva ceasuri au ieșit la lumină, și-i sună mereu la ureche: «veniți cu mine cei osteniți și împovărați și eu vă voiu odihni pre voi...»
Îl chiamă cuvintele acestea de colo, din culmea pe care stă ridicată crucea Căminarului... Ajuns sub cruce, își descinge betele de la brâu, le sărută și plânge, plânge... Apoi se uită în sus și de jur-împrejur. Tremură stelele. Suflă vânt rece... Nu mai sunt nici lăcuste, nici greeri... au murit toate de frig...
Du-te cu bine, Niculăiță, și Dumnezeu să te ierte...
Niculăiță Minciună - Partea a opta
Peste o săptămână, când gândaci de care n'a văzut niciodată Niculăiță îi vor mânca ochii lui negri, frumoși și iscoditori, — se vor gândi și vor vorbi despre dânsul fiecare după cum se va pricepe.
Cuconu' Epaminonda, ca vrednic urmaș al lui Platon și al lui Aristot, va explica proprietarului, care va fi citit în gazetă că la moșia dumnealui s'a spânzurat un băiat:
— Da, da, a lui Andrei Gropescu... Era nebun săracu'... Dacă ve aduțeț aminte, un baețel frumușel... udata la Simpetru, la împarțirea de premiile... Tocmai me vorbeam cu nevasta... Dela fasolica lu' tat-so udata la învațatura multa, asta aduțe utrava in sindzele...
Proprietarul după matură gândire o să răspunză: — Asta așa e.
Salomiei o să-i fie urât, uitându-se în curtea de alături, de unde va lipsi cu cine să-și treacă vremea până la întâlnirea cu Petrică...
Neica Andrei, uitându-se la grămada de bulumaci de sub șopron, o să se gândească cu durere că zăbrelele nu sunt isprăvite toate și c'o să trebuească să ducă iar în pod sculele lui moș Sandu...
Iar biata mama lui Niculăiță o să se bată cu pumnii în cap pe prispa casei, jelindu-se: — că era bun și blând și nimănui nu-i făcea nici un rău... că dacă-i ziceam să taie o pasere, zicea: «dă-o, maică, lui moș Grigore, că eu nu pot...» Lume, lume, ticăloasă...
Dar ori că și-ar zice ei ticăloasă, ori c'ar zice lumii, dreptate n'ar avea. Că ea ce vină are? Iar lumea de două mii de ani tot s'a îndreptat. Că azi oamenii, dacă nu ești la fel cu dânșii, nu te mai răstincnesc ei cu cruzime, — ci (mai ales dacă nu le ești o prea mare primejdie), te aduc fără multă răutate, ba poate chiar cu compătimire, să te răsticnești singur... Și tot e o îndreptare...
Post a Comment