Rezumat Niculăiță Minciună de Ioan Al. Brătescu-Voinești

Rezumat la nuvela "Niculăiță Minciună" scrisă de scriitorul român Ioan Al. Brătescu-Voinești. Rezumat lung de două pagini Word la povestirea Niculăiță Minciună, o poveste care urmărește destinul tragic al unui băiat dintr-un sat românesc, a cărui sensibilitate și spirit de observație îl izolează și îl duc, în cele din urmă, la o soartă cumplită.

Citește nuvela completă Niculăiță Minciună aici.



Citește aici rezumatul cărții Niculăiță Minciună


Partea întâi introduce pe Niculăiță Gropescu, fiul lui Andrei Gropescu din cătunul Manga. Este un băiat "cu judecată, blajin la vorbă, măsurat la mișcări și sfios". A fost premiant în toate clasele primare la școala din Măgureni, aducând bucurie părinților. Învățătorul Irimescu a considerat că ar fi păcat ca Niculăiță să nu-și continue studiile. Totuși, neica Andrei Gropescu, tatăl său, se gândește și se răzgândește, luând sfaturi de la diverși oameni. Arendașul, conu Epaminonda, îl sfătuiește că "învățătura multă mai rău utraveste sufletul omului" și îl "desgustă pe om de munca pământului", dând exemplul negativ al lui Ghițică al popii, care a ajuns un "apelpisit și un derbedeu". Pe lângă lipsa mijloacelor, neica Andrei se gândește și la ajutorul pe care Niculăiță l-ar putea oferi prin munca sa. Niculăiță moștenise de la bunicul său, moș Sandu Gropescu, o aplecare către dulgherie și era foarte dibaci la mână. După ce i-a reparat tatălui său o codârlă de căruță, arătându-și talentul, s-a decis ca Niculăiță să rămână acasă, la munca pământului.

Lui Niculăiță îi plăcea munca la câmp și mai ales dulgheria. Însă, cel mai mult îi plăcea să se rătăcească de ceilalți băieți și să observe cu atenție ierburile și insectele. El îi învăța pe ceilalți să scoată păianjeni și greieri din găuri. Stătea ore întregi să urmărească furnicile sau lăcustele. Au trecut șase ani, iar Niculăiță a ajuns flăcău de șaptesprezece ani, "frumos și așezat, dar sfios". Se pricepea bine la dulgherie, făcând stâlpi, înlocuind cosoroaba prispei și înflorând o donicioară nouă pentru Salomia, fata vecinului.

Partea sa de amărăciune izvorăște din firea lui iscoditoare, diferită de a celorlalți. Era adesea urecheat sau bătut de tatăl său pentru că își pierdea vremea uitându-se la viermii de mătase sau la gângănii, iar boii pe care trebuia să-i păzească intrau în holde. Mai greu de suportat era însă batjocura. Încet-încet, a ajuns de batjocură. Când povestea luptele dintre insecte sau cum pisica ademenea vrăbiile imitând sunetul lor, oamenii îl luau în derâdere. Moș Grigore, un vecin, chiar îi prezice că lumea o să-i scornicească o poreclă: "Niculăiță Minciună". Această poreclă, confirmată de râsul Salomiei, fata de care Niculăiță era îndrăgostit, devine o sursă de mare durere pentru el. Singurul om cu care se înțelegea era Isaia ciobanul, care îi credea poveștile și îi împărtășea dragostea pentru natură și stele. Dar Isaia moare, iar Niculăiță rămâne singur, fără nimeni căruia să-i poată împărtăși descoperirile sale, de teama batjocurii, mai ales a zâmbetului de neîncredere al Salomiei.

Într-o zi, Niculăiță merge la învățătorul Irimescu, sperând să găsească o carte care să confirme că pisica face ca vrăbiile, dar învățătorul îi spune că nu are astfel de "bazaconii". Niculăiță este profund dezamăgit, mai ales gândindu-se la Salomia. Încearcă să-i arate Salomiei fenomenul cu pisica, dar vrăbiile sunt speriate. Rămânând singuri, Niculăiță, îmbătat de mirosul de busuioc al fetei, o ia de mijloc. Salomia, gândindu-se la Petrică al lui Stan Pașalan, râde, se desprinde și fuge, strigând: "Zi, d'aia m-ai chemat, Niculăiță Minciună!". După acest episod, el îi lucrează donicioara, înflorind-o cu fierul încins, care "ardea ca zâmbetul ei necredincios și batjocoritor".

Partea a doua îl găsește pe Niculăiță plecând la oraș cu o căruță de lemne, trimis de tatăl său să le vândă. Pe drum, în noaptea limpede, Niculăiță se bucură de stele, pe care le învățase de la Isaia. În oraș, deși un negustor îl sfătuiește să ceară mai mult, el cere prețul stabilit de tatăl său, unsprezece lei. Un brutar încearcă să-l păcălească, dându-i doar zece lei și jumătate. Niculăiță, cu o liniște surprinzătoare, începe să reîncarce lemnele, determinându-l pe brutar să-i dea suma corectă, numindu-l "Păcală". Gândindu-se la siguranța banilor, Niculăiță găsește o jumătate de coală de hârtie pe jos, lângă tribunal, și își face fișice din ea. Pe cealaltă jumătate de hârtie, Niculăiță citește un articol de lege despre "abuzul de încredere" legat de găsirea obiectelor pierdute. Aceasta îi provoacă o reflecție profundă despre munca onestă și despre valoarea banului câștigat cu trudă, hotărând că, dacă ar găsi o pungă cu bani, ar duce-o la primărie sau la șeful de jandarmi.

Partea a treia începe cu împlinirea profeției lui Niculăiță. Patru zile mai târziu, în timp ce se duce să repare ușa șopronului, Niculăiță găsește un portofel plin cu bani lângă crucea Căminarului. Fără să stea pe gânduri, se îndreaptă spre reședința jandarmeriei. Ajuns acolo, îi predă portofelul domnului șef de jandarmi, povestind cu simplitate cum l-a găsit. Șeful de jandarmi, un bărbat "voinic, oacheș", îi cere lui Niculăiță să nu spună nimănui despre descoperire, nici măcar părinților săi, până nu se ivește păgubașul. Îl laudă pentru cinstea sa și îi promite o răsplată. Rămas singur, șeful numără banii – cinci mii patru sute de lei – și o cheamă pe ibovnica sa, cucoana Steluța. Aceasta, gândindu-se la cât de multe ar putea cumpăra cu banii, exclamă: "Cum nu-i găsii eu, Doamne?!" și îl întreabă pe șef dacă "Ăla de-i zice Niculăiță Minciună?" și dacă "nu l-a văzut nimeni?". Șeful nu-i răspunde nimic, privind-o în ochi. Între timp, Niculăiță începe să lucreze la ușă, dar decide să nu-i spună Salomiei despre portofel, știind că nu-l va crede. Păgubașul se ivește în cele din urmă, un negustor, iar Niculăiță îl îndrumă spre reședința jandarmeriei, confirmând că a găsit portofelul și l-a predat.

Partea a patra descrie mișcarea neobișnuită din Măgureni și așteptarea procurorului, care vine să ancheteze cazul. Negustorul, domnul Niță Andreescu, a pierdut 5400 de lei și a aflat de la Niculăiță că acesta a găsit portofelul și l-a dus șefului de jandarmi, însă șeful neagă. Primarul și notarul sunt nedumeriți și îl descriu pe Niculăiță ca fiind "zănatic" și cel căruia lumea îi zice "Niculăiță Minciună". Când șeful de jandarmi, Albescu, este interogat de procuror, neagă cunoștința portofelului și a banilor. Procurorul, deranjat de contradicțiile în declarațiile păgubașului, îl cheamă pe Niculăiță. Niculăiță, vizibil afectat și confuz, își amintește frânturi din evenimentele care au urmat predării portofelului: cum șeful l-a negat, l-a făcut nebun și l-a lovit. Întrebat de ce nu a vrut să vină, Niculăiță răspunde doar "De!..." și își reiterează numele și porecla. Când încearcă să explice, începe să divagheze, vorbind despre brutar și stele, indicând o stare de confuzie mintală. Procurorul își dă seama că băiatul nu minte intenționat, ci că este vorba despre o problemă psihică.

Partea a cincea îl găsește pe Niculăiță pe prispa casei, cu tâmplele zvâcnind, neputând înțelege de ce doctorul și procurorul i-au băgat degetul în gură. Doctorul, chemat de procuror, diagnostichează cazul ca fiind "prodromele unei alienațiuni în toată regula", cu "halucinații" și "caz tipic" de pseodomanie, o manie care se vindecă, dacă nu este o primă manifestare a nebuniei. Doctorul chiar găsește o protuberanță pe cerul gurii lui Niculăiță, pe care o consideră o dovadă peremtorie a diagnosticului. Părinții sunt sfătuiți să se poarte blând cu el. Niculăiță își aduce aminte de bucata de hârtie din care își făcuse fișicele, considerând-o dovada supremă a găsirii banilor. Negăsind-o, își bate fratele mai mic, iar părinții încearcă să-l calmeze în timp ce el înjură cu "ochii turburi". Salomia îl privește cu groază. Popa Alecu, chemat să citească o moliftă, încearcă să-l vindece, însă Niculăiță nu înțelege ce se întâmplă cu el.

Partea a șasea descrie noaptea târziu, când Niculăiță iese în curte, incapabil să doarmă. Salomia iese și ea pe furiș pentru a se întâlni cu Petrică. Niculăiță o strigă duios, încercând să o asigure că nu este nebun și că nu vrea să-i facă rău. Fata, plină de groază, fără nicio urmă de batjocură în ochi, îi spune: "Fugi, Niculăiță, mi-e frică de tine... mi-e frică de tine!" și fuge.

Partea a șaptea arată întâlnirea Salomiei cu Petrică în grădină. În timpul discuției lor, Petrică simte o suspinare, pe care Salomia nu o aude, dând-o pe seama vântului. Cel care a oftat, Niculăiță, se îndreaptă rapid spre crucea Căminarului, purtat de cuvinte auzite undeva, cuvinte biblice: "veniți cu mine cei osteniți și împovărați și eu vă voiu odihni pre voi...". Ajuns sub cruce, își descinge betele, le sărută și plânge. Se uită în sus, la stelele care tremură, și constată că "nu mai sunt nici lăcuste, nici greeri... au murit toate de frig...". Poezia se încheie cu un "Du-te cu bine, Niculăiță, și Dumnezeu să te ierte...".

Partea a opta descrie cum, peste o săptămână, când Niculăiță nu mai este, fiecare își va aminti de el în felul său. Conu Epaminonda, în spiritul filosofiei sale, va explica proprietarului că Niculăiță era "nebun săracu'", și că "învățatura multa, asta aduțe utrava in sindzele". Salomiei îi va fi urât că nu mai are cu cine să-și treacă timpul, iar neica Andrei se va gândi cu durere la lucrul neterminat de Niculăiță. Mama lui Niculăiță se va jelui, lamentând pierderea fiului ei blând și bun, care "nimănui nu-i făcea nici un rău". Finalul povestirii este o reflecție amară asupra societății, care, deși pretinde că s-a "îndreptat" în două mii de ani, tot îi aduce pe cei diferiți să se "răsticnească singuri".