Moara cu noroc de Ioan Slavici - comentariu literar
Va prezentam astazi un comentariu literar al nuvelei Moara cu noroc scrisa de scriitorul roman Ioan Slavici. Speram sa va ajute la examenul de BAC care este foarte greu de trecut in ultimul timp.
Comentariu literar la nuvela Moara cu noroc
Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literatrii române, afirmându-se ca deschizător de drumuri prin crearea romanului realist obiectiv Mara şi prin integrarea elementelor de analiză psihologică în scrierile sale. Acestea sunt dominate de conflicte puternice, cum ar fi patima banului, discrepanţele sociale, implicaţiile socialului asupra individului, şi prezintă satul sau oraşul transilvănean în contextul tranziţiei de la orânduiala tradiţională către o nouă formă de organizare, anume capitalismul.
Încadrarea în specia literară şi tipologie. Textul literar Moara cu noroc este publicat în 1881, în volumul Novele din popor. Este o nuvelă psihologică, specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ care prezintă un conflict puternic, redat în manieră obiectivă, între personaje bine conturate, individualizate prin detalii semnificative; conflictul se dezvoltă pe două coordonate, una exterioară care urmăreşte firul proriu-zis al evenimentelor, şi una interioară, prin descrierea implicaţiilor pe care le au faptele în planul conştiinţei personajului. Nuvela este o proză de factură realistă, în cadrul căreia se remarcă: obiectivitatea perspectivei narative prin relatarea la persoana a III-a, omniscienţa şi omniprezenţa naratorului, veridicitatea prezentării societăţii ardeleneşti de la sfărşitul secolului al XIX-lea, descrierile detaliate, exprimare exactă, stilul sumbru, fără figuri de stil.
Tema. Firul epic al nuvelei este amplu, prezentând un conflict puternic în mod gradat, iar secvenţele narative sunt construite prin înlănţuire, evideţiind tema, care prezintă consecinţele nefaste pe care le are setea de îmbogăţire asupra destinlui uman.
Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce de drumuri, în pustientate. Locaţia, o fostă moară, simbol al perisabilului, este, în esenţă, aducătoare de ghinion, deşi aparent este un spaţiu privilegiat al norocului înavuţirii.
Elemente de structură. Incipitul nuvelei şi finalul ei enunţă cuvintele bătrânei, soacra personajului principal, conferind textului caracter simetric. Nuvela se deschide astfel cu sfatul dat de aceasta ginerului, fost cizmar, care ia în arendă hanul de la Moara cu noroc pentru a-şi spori câştigurile, în vederea deschiderii unui atelier propriu de cizmărie: Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei te face fericit. Vorbele ei reprezină înţelepciunea spirituala a poporului, pentru care e mult mai importantă fericirea oferită de familie, decât îmbogăţirea. Finalul nuvelei va reveni simetric la vorbele bătrânei, rostite în urma tragediei petrecute cu familia sa: Simţeam eu ca nu are să fie bine, însă aşa le-a fost dat. Deşi din aceste afirmaţii s-ar putea concluziona faptul că un fatum potrivnic, voinţă a unei forţe superioare, domină în mod tragic evoluţia personajelor incapabile de a se împotrivi, nu putem fi de acord cu această concluzie întrucât toate poersonajele sunt perfect conştiente de acţiunile pe care le întreprind şi de consecinţele acestora. Astfel, relaţia dintre incipit şi final este foarte strânsă, soarta personajelor dovedindu-se a fi nemiloasă, în concordanţă cu faptele lor. Simetrică este şi prezentarea drumului care duce la han, la începutul nuvelei, pentru ca, în final, acesta să se contopească sugestiv cu drumul vieţii, căci bătrâna împreună cu cei doi copii îşi continuă viaţa părăsind locul tragicelor evenimente. Între cele două limite fixate de înţelepciunea populară, se desfăşoară firul epic al nuvelei, de-a lungul celor şaptesprezece capitole, structurate pe două planuri: al conflictului exterior şi al conştiinţei personajului principal.
Relaţiile spaţiale şi temporare sporesc veridicitatea subiectului. Acţiunea este plasată în Ardeal, în secolul al XIX-lea. Ea se desfăşoară pe parcursul unui an, fiind simbolic plasată între două repere cu semnificaţie creştină: Sf. Gheorghe şi Paştele.
Construcţia subiectului. Expoziţiunea este o descriere detaliată a drumului către han, care are rolul de a introduce cititorul pe drumul imaginaţiei, şi a locului ales de Ghiţă pentru a se muta cu întreaga familie, în vederea asigurării unui venit substanţial. Drumul prezentat în mod obiectiv reliefează intruziunea într-un teritoriu al părăsirii, în care este indicat doar popasul, nu şi stablirea permanentă. La început câştigul noului cârciumar este mulţumitor, fiind obţinut pe cale cinstită. Ghiţă este harnic şi întreprinzător, soţia sa, Ana, fiindu-i de mare ajutor, iar soacra este convinsă că presimţirea sa nu este întemeiată. Intriga nuvelei este momentul în care la han îşi face apariţia Lică Sămădăul, şeful porcarilor din împrejurimi, un personaj straniu care extercită o energie negativă asupra celor din jur. Personalitatea sa puternică şi înclinaţia acestuia spre rău vor determina dezechilibrul sufletesc al lui Ghiţă şi destrămarea familiei sale. Destul de repede, cârciumarul înţelege că menţinerea sa la Moara cu noroc depinde de prietenia cu Lică, situaţie nefavorabilă conştiinţei sale dar aducătoare de bani. Prin caracterizarea directă, naratorul realiează o descriere rapidă dar puternică a portretului Sămădăului, care se remarcă printr-o nobleţe stranie. Desfăşurarea acţiunii surprinde atitudinea dominatoarea a lui Lică, ce va declanşa în conştiinţa personajului principal conflictul dintre impulsul de a deveni independent şi observaţia realistă că, împotrivinu-se stăpânului locului, nu va rezista prea mult ca hangiu. Deşi îşi dă seama că Lică prezintă o ameninţare pentru familia lui, Ghiţă se hotărăşte să rămână, dar reacţionează în defensivă, luându-şi câteva măsuri de precauţie: îşi cumpără de la Arad două pistoale, îşi ia doi câinii şi o slugă pe nume Marţi. Pe fondul profundei îngrijorări care îi macină cugetul, manifesările personajului încep să se schimbe; astfel, dintr-un om deschis, vesel, optimist, devine ursuz, irascibil, trecând repede de la o stare la alta. Cu toate că, înainte de a lua în arendă hanul, Ghiţă îşi făurise un ţel în viaţă, anume acela de a strânge, în trei ani, bani pentru a-şi deschide o afacere profitabilă, în curând banul devine pentru el o obsesie. Deşi Ana intuieşte influenţa nefasta pe care o are Lică asupra lui Ghiţă şi îl previne pe acesta, Ghiţă se arată din ce în ce mai amabil cu noul său prieten, şi în semn de prietenie, o aruncă pe Ana în braţele acestuia. Fin observator al psihologiei umane, naratorul notează reacţiile doi soţi: Ana este captivată de joc, simţind plăcerea aproprierii de Lică, pe când, în sufletul lui Ghiţă, se înfiripă sentimentul de gelozie, care se va dezvolta pe parcurs, ducând la dezumanizarea totala din final. În continuare, personajul principal devine părtaş la nelegiurile înfăptuite de Lică şi de tovarăşii săi. Prima acţiune majoră de complicitate este mărturia falsă: deşi ştie că Lică a părăsit hanul, în noaptea în care arendaşul a fost jefuit, jură pe cruce că acesta a stat toată noaptea la cârciumă. Faptul în sine este un punct de cotitură, pentru că odată ce el devine complice la fapte reprobabile, este forţat de împrejurimi să se afunde şi mai adânc în rău, din care doar tăria de caracter l-ar putea elibera. Aceasta îşi face simţită prezenţa prin frământările din coştiinţa lui Ghiţă, fapt care dovedeşte că fondul său sufletesc este bun, dar anturajul şi dorinţa lui de înavuţire îl transformă în mod dramatic. El îşi iubeşte familia şi are circumstanţa atenuantă că acţiunile sale ar putea duce la îmbunătăţirea stării materiale a acesteia. Totuşi, realizează că rănile conştiinţei sale sunt de nereparat: Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri un tată cinstit. O speranţă de reabilitarea a lui Ghiţă o constuite alianţa cu Pintea, fost tovarăş de tâlhărie cu Lică, ajuns jandarm şi cu dorinţa de a se răzbuna pe acesta. Cârciumarul adoptă o atitudine duplicitară, căci, deşi se aliază cu jandarmul în vederea închiderii lui Lică, rămâne complice cu acesta din urmă. Noul fapt care contribuie la dezumanizarea personajului este tot sperjurul, dar de acestă dată, jură strâmb în favoarea lui Lică la acuzaţia de crimă. Sămădăul omorâse o văduvă şi copilul acesteia, iar Ghiţă, deşi ştia adevărul, se dezice şi de acestă dată de el. Scăpând de învinuirea de crimă,, Lică i se confesează lui Ghiţă cu scopul de a-l intimida şi de a-l determina să îl apere în continuarea. Primul omor îl înfăptuise pentru bani, iar următorul, spune el, a avut rolul de de a-i vindeva încărcata conştiinţă; de atunci a continuat să omoare din sadism. Lică îi mai destăinuie lui Ghiţă că punctul slab al cârciumarului este iubirea puternică doar pentru soţia sa, Ana. Frământat de speranţa ca îl va putea dovedi pe Lică, dândul-l pe mâna jandarmului, cârciumarul nu pleacă de Paşte împreună cu familia lui; el şi Ana rămân să petreacă la han, ştiind că li se va alătura şi Sămădăul. Acesta din urmă este hotârât să îl subjuge total pe Ghiţă şi pentru aceasta trebuie să îl vindece de dragostea obsesivă pentru Ana. În timp ce Ghiţă nu este decât o femeie îmbrăcată în straie bărbăteşti, aşa cum Ana îl caracterizează în mod direct, Lică exercită asupra ei o atracţie puternică. Gestul de a o lăsa pe Ana cu un om sadic şi de a pleca după Pintea pentru a-l dovedi pe Lică în faţa legii, ţine de sfera dezumanizării totale a personajului. Deşi cârciumarul îşi iubeşte soţia, nu poate suporta ideea că ea este atrasă de Lică şi că i-a fost infidelă, aşa că recurge la crimă: o înjunghie în inimă, omorând astfel cu ea şi sufletul său, iar faptul că el este împuşcat de Răuţ, vine ca o absolvire de existenţă, care îşi pierduse orice semnificaţie. Pedeapsa capitală este o corecţie morală irevocabilă pentru faptele sale şi se constituie ca punctul culminant al nuvelei. Urmărit fiind de Pintea, Lică ştie că nu are scăpare şi se sinucide violent şi orgolios, izbinu-se cu capul de un copac spre a nu-i oferi jandarmului satisfacţia de a-l prinde. Deznodământul nuvelei prezintă mistuirea hanului de un foc purificator, iar singurele personaje care supravieţuiesc sunt cele inocente, batrâna şi copii. Finalul revine simetric la vorbele bătrânei, venite doar să constate cu neputinţă că destinul implacabil curmase viaţa celor doi soţi, după care ea porneşte pe drumul vieţii împreună cu cei doi copii.
Construţia personajului. În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare, predomină caracterizarea indirectă, bazată pe trăsături ce reies din vorbele, atitudinile şi faptele personajelor. Ghiţă este personajul principal al nuvelei realiste psihologice Moara cu noroc, remarcându-se prin complexitatea construcţiei. De-a lungul firului epic, personalitatea sa cunoşte schimbări profunde, transformânde-se treptat şi dramatic dintr-un cizmar cinstit, într-un cârciumar obsedat de bani, sub influenţa malefică a lui Lică Sămădăul. La începutul nuvelei el întruchipează omul nemulţumit de condiţia sa socială, umilă şi nu ţine cont de sfatul întelept al soacrei, dorindu-şi mai mult. Ghiţă se dovedeşte întreprinzător când ia în arendă hanul de la fosta moară şi, fiind harnic şi descurcăreţ, reuşeşte să obţină câştiguri mulţumitoare. Marea sa eroare este că îşi fundamentează împlinirea sufletească pe câştigul banilor, ceea ce devine pe percurs o obsesie dezumanizatoare. Situaţia iniţială este perturbată de aparţia personajului negativ Lică Sămădăul, care condiţionează starea materială a lui Ghiţă de complicitatea cu el. Cârciumarul îşi dovedeşte caracterul slab în comparaţie cu porcarul, care îşi afirmă superioritatea. Deşi Ana este intuitivă şi îşi previne soţul că Lică este un om rău şi primejdios, cârciumarul nu o ia în seamă şi acceptă să fie informatorul Sămădăului. Încă de la început, cele două personaje sunt prezentate în raport de opoziţie: Lică este ferm şi poruncitor, Ghiţă este un caracter slab şi uşor de stăpânit. Conştiinţa acestuia din urmă manifestă un puternic dezechilibru, un conflict generat de dorinţa sa de a rămâne un om cinstit ş obsesia de a avea bani, fapt posibil numa prin tovărăşia cu Lică. Pe parcurs, cârciumarul trece prin mai multe stări care îl conduc spre pierderea identităţii. Devine fricos, îşi ia măsuri de prevedere împotruva unui presupus duşman, când, de fapt, forţa care îl distruge se află în sine; dintr-un om vesel şi sârguincios devine ursuz, irascibil, trecând de la o stare la alta. Personajul ajunge chiar să regrete că are familie, pentru că o consideră o piedică în calea împlinirii propriului său ideal de a se îmbogăţii. Dezumanizarea sa este evidentă în momentul în care o împinge pe Ana în braţele lui Lică, folosindu-se de ea în mod egoist, meschin. Imaginea de om cinstit a lui Ghiţă se destramă rapid, acesta făcându-se făptaş la acte din ce în ce mai grave: părtaş la afecerile necinstite ale lui Lică, complicitate la jaf şi la crimă, sperjur şi, în final, crima propriei sale soţii pentru a cărei greşeală este însuşi vinovat. Deşi are intenţia de a-l trăda pe Lică, Ghiţă este duplicitar. Remuşcările sale sunt momente scurte de revenire la umanitate, în care acesta îşi deplânge singur propria soartă, fiind conştient că este determinată de obsesia de a se îmbogăţi. La final, în momentul în care atinge ultima treaptă a dezumanizării prin uciderea Anei, lui Ghiţă îi este aplicată singura soluţie salvatoare: pedeapsa capitală.
În relaţia cu alte personaje, Ghiţă se dovedeşte a fi un caracter slab. În confruntare cu tăria de caracter a personajului malefic Lică Sămădăul, el nu are nicio sanşă de a reuşi să se împotrivească. Soţia sa, Ana, este la fel de slabă ca şi el, dar are forţa interioară de a-l preveni în legătură cu Lică.
Relaţia cu Lică Sămădăul. Lică este personajul negativ al nuvelei, întruchipând tipul demonului, de factură romantică. Are foarte multe defecte, iar calitaăţile sale - inteligenţa, perseverenţa, superioritatea caracterului, sunt subordonate sadismul, dorinţei de a face rău oricui nu i se supune. Naratorul îl caracterizează direct încă de la prima apariţie, subliniind prin observaţii detaliate psihologia personajului. Dând dovada de o nobleţe stranie, personajul exercită o fascinaţie inexplicabilă pentru cei din jur. De-a lungul nuvelei, personajul rămâne constant în rău, determinând schimbarea totală a destinului cârciumarului. Abilitatea lui Lică de a manipula se bazează pe o fină cunoşstere a psihologiei umane, iar în raport cu Ghiţă, acesta speculează vulnerabilităţile sale: dorinţa obsesivă de îmbogăţire şi iubirea profundă pentru Ana. Finalul celor doi este pe măsura faptei fiecăruia: Ghiţă este împuşcat, fiind prea slab ca să se sinucidă, pe când Lică îşi provoacă moartea cu tărie de caracter şi orgoliu.
În relaţia cu Ana, soţia sa, Ghiţă îşi dovedeşte incapacitatea de a rămâne în mod constant un soţ devotat. Deşi îl previne în legătură cu Lică, el nu o ia pe deplin în seamă, dorinţa de a rămâne la han fiind mai puternică decât dragostea pentru familia sa, pe care regretă că o are. Fascinaţia exercitată de Sămădău asupra ei este un motiv în plus de gelozie pentru Ghiţă. Înstrăinarea lui faţă de Ana este resimţită de aceasta în mod dramatic. Acesteia i se atribuie rolul de a asista neputinciosă la destrămarea propriei familii, pentru ca, la final, sa realizeze că Ghiţă a abandonat-o. Jucând rolul victimei, ea este ucisă de către cel pe care îl iubeşte.
Arta narativă. Limbajul clasic al nuvelei se caracterizează prin sobrietatea stlului şi concizia de factură clasică. Obiectivitatea perspectivei narative este completată de detalii semnificative cu privire la gândurile personajelor, care le determină manifestările exterioare. Monologul interior se împleteşte cu naraţiunea, descierea şi dialogul, determinând evoluţia tensionată a conflictului.
În opinia mea, nuvela psihologică Moara cu noroc este o capodoperă a litaraturii române, despre care criticul literar G. Călinescu afirma că este o nuvelă solidă cu subiect de roman.
Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literatrii române, afirmându-se ca deschizător de drumuri prin crearea romanului realist obiectiv Mara şi prin integrarea elementelor de analiză psihologică în scrierile sale. Acestea sunt dominate de conflicte puternice, cum ar fi patima banului, discrepanţele sociale, implicaţiile socialului asupra individului, şi prezintă satul sau oraşul transilvănean în contextul tranziţiei de la orânduiala tradiţională către o nouă formă de organizare, anume capitalismul.
Încadrarea în specia literară şi tipologie. Textul literar Moara cu noroc este publicat în 1881, în volumul Novele din popor. Este o nuvelă psihologică, specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ care prezintă un conflict puternic, redat în manieră obiectivă, între personaje bine conturate, individualizate prin detalii semnificative; conflictul se dezvoltă pe două coordonate, una exterioară care urmăreşte firul proriu-zis al evenimentelor, şi una interioară, prin descrierea implicaţiilor pe care le au faptele în planul conştiinţei personajului. Nuvela este o proză de factură realistă, în cadrul căreia se remarcă: obiectivitatea perspectivei narative prin relatarea la persoana a III-a, omniscienţa şi omniprezenţa naratorului, veridicitatea prezentării societăţii ardeleneşti de la sfărşitul secolului al XIX-lea, descrierile detaliate, exprimare exactă, stilul sumbru, fără figuri de stil.
Tema. Firul epic al nuvelei este amplu, prezentând un conflict puternic în mod gradat, iar secvenţele narative sunt construite prin înlănţuire, evideţiind tema, care prezintă consecinţele nefaste pe care le are setea de îmbogăţire asupra destinlui uman.
Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce de drumuri, în pustientate. Locaţia, o fostă moară, simbol al perisabilului, este, în esenţă, aducătoare de ghinion, deşi aparent este un spaţiu privilegiat al norocului înavuţirii.
Elemente de structură. Incipitul nuvelei şi finalul ei enunţă cuvintele bătrânei, soacra personajului principal, conferind textului caracter simetric. Nuvela se deschide astfel cu sfatul dat de aceasta ginerului, fost cizmar, care ia în arendă hanul de la Moara cu noroc pentru a-şi spori câştigurile, în vederea deschiderii unui atelier propriu de cizmărie: Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei te face fericit. Vorbele ei reprezină înţelepciunea spirituala a poporului, pentru care e mult mai importantă fericirea oferită de familie, decât îmbogăţirea. Finalul nuvelei va reveni simetric la vorbele bătrânei, rostite în urma tragediei petrecute cu familia sa: Simţeam eu ca nu are să fie bine, însă aşa le-a fost dat. Deşi din aceste afirmaţii s-ar putea concluziona faptul că un fatum potrivnic, voinţă a unei forţe superioare, domină în mod tragic evoluţia personajelor incapabile de a se împotrivi, nu putem fi de acord cu această concluzie întrucât toate poersonajele sunt perfect conştiente de acţiunile pe care le întreprind şi de consecinţele acestora. Astfel, relaţia dintre incipit şi final este foarte strânsă, soarta personajelor dovedindu-se a fi nemiloasă, în concordanţă cu faptele lor. Simetrică este şi prezentarea drumului care duce la han, la începutul nuvelei, pentru ca, în final, acesta să se contopească sugestiv cu drumul vieţii, căci bătrâna împreună cu cei doi copii îşi continuă viaţa părăsind locul tragicelor evenimente. Între cele două limite fixate de înţelepciunea populară, se desfăşoară firul epic al nuvelei, de-a lungul celor şaptesprezece capitole, structurate pe două planuri: al conflictului exterior şi al conştiinţei personajului principal.
Relaţiile spaţiale şi temporare sporesc veridicitatea subiectului. Acţiunea este plasată în Ardeal, în secolul al XIX-lea. Ea se desfăşoară pe parcursul unui an, fiind simbolic plasată între două repere cu semnificaţie creştină: Sf. Gheorghe şi Paştele.
Construcţia subiectului. Expoziţiunea este o descriere detaliată a drumului către han, care are rolul de a introduce cititorul pe drumul imaginaţiei, şi a locului ales de Ghiţă pentru a se muta cu întreaga familie, în vederea asigurării unui venit substanţial. Drumul prezentat în mod obiectiv reliefează intruziunea într-un teritoriu al părăsirii, în care este indicat doar popasul, nu şi stablirea permanentă. La început câştigul noului cârciumar este mulţumitor, fiind obţinut pe cale cinstită. Ghiţă este harnic şi întreprinzător, soţia sa, Ana, fiindu-i de mare ajutor, iar soacra este convinsă că presimţirea sa nu este întemeiată. Intriga nuvelei este momentul în care la han îşi face apariţia Lică Sămădăul, şeful porcarilor din împrejurimi, un personaj straniu care extercită o energie negativă asupra celor din jur. Personalitatea sa puternică şi înclinaţia acestuia spre rău vor determina dezechilibrul sufletesc al lui Ghiţă şi destrămarea familiei sale. Destul de repede, cârciumarul înţelege că menţinerea sa la Moara cu noroc depinde de prietenia cu Lică, situaţie nefavorabilă conştiinţei sale dar aducătoare de bani. Prin caracterizarea directă, naratorul realiează o descriere rapidă dar puternică a portretului Sămădăului, care se remarcă printr-o nobleţe stranie. Desfăşurarea acţiunii surprinde atitudinea dominatoarea a lui Lică, ce va declanşa în conştiinţa personajului principal conflictul dintre impulsul de a deveni independent şi observaţia realistă că, împotrivinu-se stăpânului locului, nu va rezista prea mult ca hangiu. Deşi îşi dă seama că Lică prezintă o ameninţare pentru familia lui, Ghiţă se hotărăşte să rămână, dar reacţionează în defensivă, luându-şi câteva măsuri de precauţie: îşi cumpără de la Arad două pistoale, îşi ia doi câinii şi o slugă pe nume Marţi. Pe fondul profundei îngrijorări care îi macină cugetul, manifesările personajului încep să se schimbe; astfel, dintr-un om deschis, vesel, optimist, devine ursuz, irascibil, trecând repede de la o stare la alta. Cu toate că, înainte de a lua în arendă hanul, Ghiţă îşi făurise un ţel în viaţă, anume acela de a strânge, în trei ani, bani pentru a-şi deschide o afacere profitabilă, în curând banul devine pentru el o obsesie. Deşi Ana intuieşte influenţa nefasta pe care o are Lică asupra lui Ghiţă şi îl previne pe acesta, Ghiţă se arată din ce în ce mai amabil cu noul său prieten, şi în semn de prietenie, o aruncă pe Ana în braţele acestuia. Fin observator al psihologiei umane, naratorul notează reacţiile doi soţi: Ana este captivată de joc, simţind plăcerea aproprierii de Lică, pe când, în sufletul lui Ghiţă, se înfiripă sentimentul de gelozie, care se va dezvolta pe parcurs, ducând la dezumanizarea totala din final. În continuare, personajul principal devine părtaş la nelegiurile înfăptuite de Lică şi de tovarăşii săi. Prima acţiune majoră de complicitate este mărturia falsă: deşi ştie că Lică a părăsit hanul, în noaptea în care arendaşul a fost jefuit, jură pe cruce că acesta a stat toată noaptea la cârciumă. Faptul în sine este un punct de cotitură, pentru că odată ce el devine complice la fapte reprobabile, este forţat de împrejurimi să se afunde şi mai adânc în rău, din care doar tăria de caracter l-ar putea elibera. Aceasta îşi face simţită prezenţa prin frământările din coştiinţa lui Ghiţă, fapt care dovedeşte că fondul său sufletesc este bun, dar anturajul şi dorinţa lui de înavuţire îl transformă în mod dramatic. El îşi iubeşte familia şi are circumstanţa atenuantă că acţiunile sale ar putea duce la îmbunătăţirea stării materiale a acesteia. Totuşi, realizează că rănile conştiinţei sale sunt de nereparat: Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri un tată cinstit. O speranţă de reabilitarea a lui Ghiţă o constuite alianţa cu Pintea, fost tovarăş de tâlhărie cu Lică, ajuns jandarm şi cu dorinţa de a se răzbuna pe acesta. Cârciumarul adoptă o atitudine duplicitară, căci, deşi se aliază cu jandarmul în vederea închiderii lui Lică, rămâne complice cu acesta din urmă. Noul fapt care contribuie la dezumanizarea personajului este tot sperjurul, dar de acestă dată, jură strâmb în favoarea lui Lică la acuzaţia de crimă. Sămădăul omorâse o văduvă şi copilul acesteia, iar Ghiţă, deşi ştia adevărul, se dezice şi de acestă dată de el. Scăpând de învinuirea de crimă,, Lică i se confesează lui Ghiţă cu scopul de a-l intimida şi de a-l determina să îl apere în continuarea. Primul omor îl înfăptuise pentru bani, iar următorul, spune el, a avut rolul de de a-i vindeva încărcata conştiinţă; de atunci a continuat să omoare din sadism. Lică îi mai destăinuie lui Ghiţă că punctul slab al cârciumarului este iubirea puternică doar pentru soţia sa, Ana. Frământat de speranţa ca îl va putea dovedi pe Lică, dândul-l pe mâna jandarmului, cârciumarul nu pleacă de Paşte împreună cu familia lui; el şi Ana rămân să petreacă la han, ştiind că li se va alătura şi Sămădăul. Acesta din urmă este hotârât să îl subjuge total pe Ghiţă şi pentru aceasta trebuie să îl vindece de dragostea obsesivă pentru Ana. În timp ce Ghiţă nu este decât o femeie îmbrăcată în straie bărbăteşti, aşa cum Ana îl caracterizează în mod direct, Lică exercită asupra ei o atracţie puternică. Gestul de a o lăsa pe Ana cu un om sadic şi de a pleca după Pintea pentru a-l dovedi pe Lică în faţa legii, ţine de sfera dezumanizării totale a personajului. Deşi cârciumarul îşi iubeşte soţia, nu poate suporta ideea că ea este atrasă de Lică şi că i-a fost infidelă, aşa că recurge la crimă: o înjunghie în inimă, omorând astfel cu ea şi sufletul său, iar faptul că el este împuşcat de Răuţ, vine ca o absolvire de existenţă, care îşi pierduse orice semnificaţie. Pedeapsa capitală este o corecţie morală irevocabilă pentru faptele sale şi se constituie ca punctul culminant al nuvelei. Urmărit fiind de Pintea, Lică ştie că nu are scăpare şi se sinucide violent şi orgolios, izbinu-se cu capul de un copac spre a nu-i oferi jandarmului satisfacţia de a-l prinde. Deznodământul nuvelei prezintă mistuirea hanului de un foc purificator, iar singurele personaje care supravieţuiesc sunt cele inocente, batrâna şi copii. Finalul revine simetric la vorbele bătrânei, venite doar să constate cu neputinţă că destinul implacabil curmase viaţa celor doi soţi, după care ea porneşte pe drumul vieţii împreună cu cei doi copii.
Construţia personajului. În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare, predomină caracterizarea indirectă, bazată pe trăsături ce reies din vorbele, atitudinile şi faptele personajelor. Ghiţă este personajul principal al nuvelei realiste psihologice Moara cu noroc, remarcându-se prin complexitatea construcţiei. De-a lungul firului epic, personalitatea sa cunoşte schimbări profunde, transformânde-se treptat şi dramatic dintr-un cizmar cinstit, într-un cârciumar obsedat de bani, sub influenţa malefică a lui Lică Sămădăul. La începutul nuvelei el întruchipează omul nemulţumit de condiţia sa socială, umilă şi nu ţine cont de sfatul întelept al soacrei, dorindu-şi mai mult. Ghiţă se dovedeşte întreprinzător când ia în arendă hanul de la fosta moară şi, fiind harnic şi descurcăreţ, reuşeşte să obţină câştiguri mulţumitoare. Marea sa eroare este că îşi fundamentează împlinirea sufletească pe câştigul banilor, ceea ce devine pe percurs o obsesie dezumanizatoare. Situaţia iniţială este perturbată de aparţia personajului negativ Lică Sămădăul, care condiţionează starea materială a lui Ghiţă de complicitatea cu el. Cârciumarul îşi dovedeşte caracterul slab în comparaţie cu porcarul, care îşi afirmă superioritatea. Deşi Ana este intuitivă şi îşi previne soţul că Lică este un om rău şi primejdios, cârciumarul nu o ia în seamă şi acceptă să fie informatorul Sămădăului. Încă de la început, cele două personaje sunt prezentate în raport de opoziţie: Lică este ferm şi poruncitor, Ghiţă este un caracter slab şi uşor de stăpânit. Conştiinţa acestuia din urmă manifestă un puternic dezechilibru, un conflict generat de dorinţa sa de a rămâne un om cinstit ş obsesia de a avea bani, fapt posibil numa prin tovărăşia cu Lică. Pe parcurs, cârciumarul trece prin mai multe stări care îl conduc spre pierderea identităţii. Devine fricos, îşi ia măsuri de prevedere împotruva unui presupus duşman, când, de fapt, forţa care îl distruge se află în sine; dintr-un om vesel şi sârguincios devine ursuz, irascibil, trecând de la o stare la alta. Personajul ajunge chiar să regrete că are familie, pentru că o consideră o piedică în calea împlinirii propriului său ideal de a se îmbogăţii. Dezumanizarea sa este evidentă în momentul în care o împinge pe Ana în braţele lui Lică, folosindu-se de ea în mod egoist, meschin. Imaginea de om cinstit a lui Ghiţă se destramă rapid, acesta făcându-se făptaş la acte din ce în ce mai grave: părtaş la afecerile necinstite ale lui Lică, complicitate la jaf şi la crimă, sperjur şi, în final, crima propriei sale soţii pentru a cărei greşeală este însuşi vinovat. Deşi are intenţia de a-l trăda pe Lică, Ghiţă este duplicitar. Remuşcările sale sunt momente scurte de revenire la umanitate, în care acesta îşi deplânge singur propria soartă, fiind conştient că este determinată de obsesia de a se îmbogăţi. La final, în momentul în care atinge ultima treaptă a dezumanizării prin uciderea Anei, lui Ghiţă îi este aplicată singura soluţie salvatoare: pedeapsa capitală.
În relaţia cu alte personaje, Ghiţă se dovedeşte a fi un caracter slab. În confruntare cu tăria de caracter a personajului malefic Lică Sămădăul, el nu are nicio sanşă de a reuşi să se împotrivească. Soţia sa, Ana, este la fel de slabă ca şi el, dar are forţa interioară de a-l preveni în legătură cu Lică.
Relaţia cu Lică Sămădăul. Lică este personajul negativ al nuvelei, întruchipând tipul demonului, de factură romantică. Are foarte multe defecte, iar calitaăţile sale - inteligenţa, perseverenţa, superioritatea caracterului, sunt subordonate sadismul, dorinţei de a face rău oricui nu i se supune. Naratorul îl caracterizează direct încă de la prima apariţie, subliniind prin observaţii detaliate psihologia personajului. Dând dovada de o nobleţe stranie, personajul exercită o fascinaţie inexplicabilă pentru cei din jur. De-a lungul nuvelei, personajul rămâne constant în rău, determinând schimbarea totală a destinului cârciumarului. Abilitatea lui Lică de a manipula se bazează pe o fină cunoşstere a psihologiei umane, iar în raport cu Ghiţă, acesta speculează vulnerabilităţile sale: dorinţa obsesivă de îmbogăţire şi iubirea profundă pentru Ana. Finalul celor doi este pe măsura faptei fiecăruia: Ghiţă este împuşcat, fiind prea slab ca să se sinucidă, pe când Lică îşi provoacă moartea cu tărie de caracter şi orgoliu.
În relaţia cu Ana, soţia sa, Ghiţă îşi dovedeşte incapacitatea de a rămâne în mod constant un soţ devotat. Deşi îl previne în legătură cu Lică, el nu o ia pe deplin în seamă, dorinţa de a rămâne la han fiind mai puternică decât dragostea pentru familia sa, pe care regretă că o are. Fascinaţia exercitată de Sămădău asupra ei este un motiv în plus de gelozie pentru Ghiţă. Înstrăinarea lui faţă de Ana este resimţită de aceasta în mod dramatic. Acesteia i se atribuie rolul de a asista neputinciosă la destrămarea propriei familii, pentru ca, la final, sa realizeze că Ghiţă a abandonat-o. Jucând rolul victimei, ea este ucisă de către cel pe care îl iubeşte.
Arta narativă. Limbajul clasic al nuvelei se caracterizează prin sobrietatea stlului şi concizia de factură clasică. Obiectivitatea perspectivei narative este completată de detalii semnificative cu privire la gândurile personajelor, care le determină manifestările exterioare. Monologul interior se împleteşte cu naraţiunea, descierea şi dialogul, determinând evoluţia tensionată a conflictului.
În opinia mea, nuvela psihologică Moara cu noroc este o capodoperă a litaraturii române, despre care criticul literar G. Călinescu afirma că este o nuvelă solidă cu subiect de roman.
Post a Comment